Despre iertare: Pentru a putea ierta trebuie să avem capacitatea de a înțelege, a iubi și… a uita.
Iertarea poate fi acordată atât celor care o cer dar și celor care nu o fac. Iertarea nu se condiţionează.
Este adevărat că acela care a greşit, nu poate recidiva la nesfârşit, în speranţa iertării perpetue, numai că, în momentul în care „păcătosul” și-a asumat cinstit greşeala, se poate spera că nu va mai repeta.
Greşeala poate fi cu voie şi fără de voie. Cel care greşeşte fără de voie nici nu poate fi etichetat automat ca „greşitor”.
Aşa cum drumul spre iad e pavat cu intenţii bune, cel care a greşit poate nu a avut capacitatea de a anticipa răul ce se poate produce.
Minciuna este unul din păcatele mari dar adesea minţim sau ascundem adevărul din cauze pe care le credem corecte.
Încercând să protejăm un apropiat e posibil să îi ascundem total sau parţial unele fapte care poate l-ar afecta aflându-le.
Poate că, ascunzând adevărul, sau prezentându-l trunchiat, încercăm aceeași „protecţie” pentru cel apropiat.
Psihologia păcătosului cu voie, e simplă: nu poate fi prins.
Originea greşelii poate fi şi atitudinea, să-i zicem „intransigentă”, a apropiatului în faţa căruia am greşit.
Dacă în situaţii similare, petrecute anterior, acţiunea „păcătosului”, explicată şi justificată de altfel, nu a primit argumentări suficiente pentru a nu fi întreprinsă acţiunea, „apropiatul” a pierdut încrederea „păcătosului” în ceea ce priveşte capacitatea de a aprecia corect.
A fost o confruntare de păreri insuficient susţinută dintre „apropiat” şi atunci „păcătosul” îşi va lua unele măsuri dar tot va „păcătui.”
Neacordarea iertării celui ce a greşit poate semnifica o lipsă de încredere, chiar lipsă de dragoste.
Oare Iisus, după ce a acordat iertare Mariei Magdalena, i-a mai reproşat vreodată păcatele care au dus-o până la a fi iertată?
Oare cei care au păcătuit până în ultima zi de viaţă şi abia atunci s-au căit au avut parte doar de o „iertare parţială”?
Acordarea iertării nu poate fi automată şi poate nu e bine să fie imediată, acordată cu uşurinţă.
Timpul scurs de la „comitere” până la „iertare” este el însuşi o pedeapsă.
Exista riscul ca, în cazul unor fapte pedepsite (legal) foarte târziu, iertarea acordată, după remuşcări nemăsurate ale „păcătosului”, aceasta să vină tardiv și, în loc de o dovadă de dragoste şi recunoştinţă pentru „iertător”, să se transforme în sentimente poate adverse.
Dacă „iertatorul” nu uită greşeala, persistă în a nu ierta, sau iartă doar la nivel declarativ, ca ulterior să-l pedepsească pe „păcătos” de fiecare dată când neuitarea revine, se ajunge la a aplica pedeapsa multiplicată.
Am greşit adesea, şi poate voi mai greşi. Îi înţeleg, îi iert şi le acord circumstanţe tuturor celor care mă pedepsesc, într-o formă sau alta.
Faptul că îi iubesc şi îi iert pe cei ce mă „pedepsesc” nu înseamnă că îmi face plăcere să fiu pedepsit.
Poate în felul acesta îi pot face mai buni, mai iertători. Poate că această percepţie este a unui om slab, care încearcă să găsească o scuză tuturor „greşiţilor” lui.
Cine nu greşeşte? Cine îi poate judeca pe toţi ceilalţi? Cine poate arunca primul piatra?
Oare celor care lapidează le pare rău după moartea „păcătosului”?
Poate că, a arunca cu pietre este o încercare de a te dezvinovăţi şi a încerca să demonstrezi celorlalţi că tu eşti”curat” cu toate că, poate ai gândit măcar să comiţi aceeaşi faptă cu lapidatul sau chiar ai comis-o şi nu ai fost descoperit.
A-l ucide cu pietre pe „păcătos” este o încercare de a demonstra că tu nu eşti aşa şi chiar dacă eşti, este o încercare de a-i înşela pe ceilalţi abătându-le atenţia.
