Am vizionat de mai multe ori filmul Vlad Tepeş din 1972, cu Ştefan Sileanu în rolul principal. Întotdeauna mi-a plăcut acest film. M-am apropiat din instinct de realitatea lui încă din adolescenţă. Nu sunt un admirator al perioadei comuniste, dimpotrivă, dar cinematografia în epoca Sergiu Nicolaescu, Amza Pelea, Jean Constantin, Toma Caragiu, Ilarion Ciobanu, Florin Piersic, Mircea Drăgan, Titus Popovici, Eugen Barbu… mă rog citez din memorie actori şi regizori, scenarişti, scriitori, la întâmplare, cinematografia în anii comunismului a avut şansa unor talente uluitoare, iar întâlnirea acestor talente în filme memorabile este cu totul şi cu totul neobişnuită.
E ca şi cum s-ar alinia planetele, să avem cele mai talentate personalităţi în cinematografie într-o ţară comunistă cu o televiziune de numai două ore centrată pe familia dictatorului şi Partidul Comunist, cu pâinea şi laptele pe cartele, cu oraşe întregi lăsate pe întuneric, nu mai vreau să-mi amintesc, dar cu toate acestea, acele timpuri comuniste au avut momente artistice de glorie, de neuitat. E posibil ca filmul de astăzi să fie mai sofisticat în tehnică, în interpretare şi lectură. Am privit cu interes după 1989, filmele noii cinematografii, aşteptând capodopera, mă rog întâlnire memorabilă de care să se sprijine fiinţa mea. Au fost filme reuşite, ciudate, stranii, poetice – îmi amintesc de “Hotel de lux”, “Balanţa”, “Terminus Paradis”, “Marfa şi banii”… dar toată această artă contemporană, cu actori de asemenea talentaţi, cu scriitori interesanţi, cu regizori care vorbesc sofisticat despre metafizicul estetic, este în cel mai potrivit caz, minoră, faţă cinematografia din anii comunismului, nu vreau să folosesc cuvântul jenantă.
Într-o zi am vizionat filmul Vlad Ţepeş după aproape 25 ani într-o ţară liberă cu o democraţie stabilă, o ţară în care şeful Camerei Lorzilor nu este un zeu, dar în niciun caz nu este un infractor ca în România şi am fost surprins de actualitatea lui. L-am simţit pe Vlad Ţepeş ca pe un luptător pentru rezistenţă. M-am gândit imediat la Sartre, el însuşi scriitor şi luptător pentru rezistenţă şi atunci mi-am adus aminte de o carte existenţialistă pe care aproape o uitasem, “Fiinţa şi Neantul”.
Uluit priveam cum filmul îmi dezvăluie semnificaţii inedite, incredibile. E ca şi cum filmul m-ar ajuta să înţeleg mai bine cartea, ca şi cum cartea m-ar ajuta să înţeleg mai profund filmul. Bine, cele două opere de artă nu sunt un metatext, nu au apărut ca o reacţie una la cealaltă, dar miezul celor două creaţii se atrag ca nişte magneţi în sufletul meu. Poate e doar o părere sau o iluzie, dar într-un fel filmul este în căutarea fiinţei. Vlad Ţepeş caută fiinţa propriului popor. Filmul este scris după un scenariu de Mircea Mohor, un scriitor deosebit de talentat, uitat pe nedrept, care organizează replicile memorabil, în semnificaţii puternice care pătrund fiinţa ca printr-o membrană.
Ideologia existenţialismului, se bazează pe fenomenologie. Lumea este fenomenologică, dar fenomenul în sine, nu este deloc interesant. Poţi să-l decupezi din natură ca pe o frunză. Poţi să duci frunza în laborator şi s-o studiezi. Nimic nu va fi interesant, nicio esenţă nu se va dezvălui până nu găseşte cauzalitatea şi relaţiile originare de la cauză la efect care au dus la realitatea acestui fenomen. Chiar după ce ajung la cauze, existenţialiştii se izbesc de neant ca de un zid. Existenţa este încercuită de neant. Trebuie să fim pregătiţi, gata de invazia aburdului. Vom fi atacaţi de angoasă. V-om scăpa de nelinişte doar prin luciditate. Sartre, ca şi Husserl, Kierkegaard, Jasper, este un maestru al neliniştii, al angoasei, al profunzimii, al inimii cauzelor, al cuibului esenţelor. Pentru a ajunge la esenţă el, foloseşte termenul de “apariţie”. Să presupunem că avem o ceaşcă banală pe masă. Ea este acolo pe masă, înaintea mea şi nu este eu, adică nu are nicio legătură cu bunul meu plac. Ea este acolo şi gata şi nu este prea importantă, este o banală ceaşcă de cafea uitată pe masă după ce am vizionat filmul Vlad Ţepeş. Pentru Sartre, simpla apariţie a ceştii nu este decât “o plenitudine intuitivă şi subiectivă”, realitatea ceştii ca o “serie de apariţii” este însă totul, toată istoria acestor apariţii, cauzele şi efectele fac această ceaşcă banală un cuib de esenţe, ceea ce înseamnă în ideea filozofului francez că aparenţa nu maschează esenţa, ci o revelează, o dezvăluie, cu alte cuvinte, aparenţa, esenţa, dezvăluirea este însăşi lumea, substanţa ei.
Când Vlad Ţepeş ajunge la putere, în prima zi de domnie, fără să cheme niciun mitropolit să fie uns al Domnului, pur şi simplu se apropie de tron, se opreşte şi se întoarce pe neaşteptate, întrebând:
-Spuneţi -mi, boieri câţi domnitori au stat în acest tron după moartea bunicului meu, Mircea. Unii boieri spun şase, şapte, alţii spun opt, numai un boier mai hotărât spune zece ca şi cum a chibzuit bine.
– Nici voi nu-i mai ştiţi, i-aţi asmuţit pe unii împotriva celorlalţi. Din toată moştenirea bunicului meu s-a ales praful. Unde este Ţara Almaşului, unde este Braşovul, unde este Făgăraşul. Unde este marea cea mare? Voi aţi adus ţara aici, voi s-o duceţi unde se cuvinte să fie.
În acest moment citez din memorie, s-ar putea ca replicile să nu aibă exact acest parcurs. Bine, puţin înainte unul dintre boieri care va fi cel care va organiza un puci nereuşit, atacând mănăstirea Snagovului, îi spune: – Şi, Măria Ta, ai venit împotriva domnului să-l ucizi şi să-i iei tronul. Replica aproximativă din film, este – “Eu nu am venit împotriva unei ţări, ci împotriva unei umbre şi nu împotriva unui domn, ci împotriva unei umbre a unei umbre.” Este o metaforă a apariţiei, un joc de lumini şi umbre pe care Vlad Ţepeş îl taie cu sabia ca pe un nod.
-Ce porunceşti, Măria Ta? îl întreabă unul dintre boieri.
-Deschideţi porţile temniţilor, cei închişi să-şi recapete libertatea, condamnaţii la moarte să-şi recapete viaţa, să fie iertate toate crimele, de azi înainte minciuna, trădarea de ţară, silnicia se vor pedepsi cu capul. Recunosc că filmul acesta mi-a inspirat Cavalerul meu de Nisip, un cruciat rătăcit prin deşert după ultima cruciadă, pe care arabii îl aleg judecător pentru că judecata lui este un turnir corect, bazat însă pe o singură dogmă – cine minte poate să şi fure, iar cine fură poate să şi ucidă. Nu există nicio infracţiune minoră. Mai târziu singura pedeapsă, devine ţeapa, pedeapsa pentru cei mai josnici criminali, dacă tot este pedeapsă. Relaţia fiinţei cu autoritatea statului a devenit simplă, nu există nicio infracţiune minoră, tuturor le-a fost iertate toate greşelile, oricare au fost ele, dar de-acum încolo, nu mai există niciun joc al aparenţelor, justiţia nu mai are proces, nu mai are recurs, nu există sentinţe în amânare, nici condamnări cu suspendare. Există o singură pedeapsă – ţeapa, iar fiecare este propriul lui judecător, ceea ce înseamnă că fiinţa are un singur sprijin – responsabilitatea. Fiecare este răspunzător de ceea ce va urma.
O secvenţă memorabilă cu nişte consecinţe ale semnificaţiilor deosebit de interesante este momentul când Ţepeş în biserică după trădători, iar mitropolitul interpretat magistral de George Constantin încearcă să i se opună amintindu-i cele zece porunci – “Să nu ucizi”. Ţepeş le cunoaşte însă foarte bine, iar cei doi schimbă citate exacte din textul sacru ca nişte studenţi de seminar. Mitropolitul citează din Noul Testament, Vlad îl aminteşte pe Vechiul Testament. Degeaba rogi criminalul să nu ucidă, hoţul să nu fure, nu dragostea îi aduce la biserică, ci frica de chinurile iadului. Şi vrei, Măria Ta, să le întruchipezi? Din fluierul Măriei Tale ies sunete păgâne. Fiecare păstor cu fluierul lui, de suflete să aibă grijă Sfiinţia Ta. Mahomed este aproape. Ţara trebuie să fie ca o sabie călită în foc. Sfiinţia Ta păcătuieşte, dacă îi ierţi pe nelegiuiţi. Ca un mare stăpânitor, Vlad Ţepeş dă Justiţiei puteri depline. Este ca într-o democraţie în care nu mai contează sistemul. Toată lumea primeşte acelaşi tratament ca şi cum ar trece printr-un radar. Când un dregător greşeşte şi-i cere domnitorului să-i ia răspunderea funcţiei de pe umeri pentru că nu are înţelepciunea necesară, Vlad Ţepeş îi spune că dregătoria ţării nu este un han în care intri şi ieşi când ţi se năzare. Tiparul social este un model de existenţă.
Toate scenele din film se suprapun atât de firesc, în toate rolurile au fost distribuiţi actori talentaţi chiar dacă a fost cazul să spună doar două cuvinte.Vlad Ţepeş învingător împotriva lui Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, este trădat de propriul frate, de propriul aliat, domnitorul Ungariei pe care el însuşi a fost tentat de ambasadorul otoman să-l trădeze, dar nu l-a trădat. Singur înconjurat de suliţi, Vlad Ţepeş lasă imaginea unui mare stăpânitor al lumii, domnitorul care a bătut turbanele solilor aroganţi şi necuvincioşi în cuie, care a trecut prin foc şi sabie trei zile imperiul otoman, Domnul unei ţări în care fiecare om a fost propriul judecător, fiecare om a hotărât singur dacă mai rămâne sau pleacă dintre oameni, protagonistul unui film care merită revăzut.
