Pe 17 decembrie 1989 într-o ţară din Est cu o armată de talia armatei siriene de astăzi, cu aproape 500.000 de trupe sub arme, s-a dat alarma. Pe fondul unui bruiaj radio, cu numai câteva baloane meteorologice şi câteva zvonuri, patru armate au fost paralizate în unităţi şi toate radarele au fost date peste cap. Regimentele de rachete Aer-Aer au fost complet derutate.
În sistem s-a instalat panica. Ordinile nu au mai putut fi comunicate nici prin telefon, nici scris. Neîncrederea a fost cvasitotală. Ca să ia un ordin, ofiţerul trebuie să se deplaseze în biroul generalului să-l vadă la faţă şi să asculte ordinul. Pentru aceasta comandaţii de stat major din fiecare garnizoană au plecat la Bucureşti. Această plecare a ridicat şi mai mult nivelul panicii care a atins în scurt timp psihoza şi delirul. În locul lor, locţiitorii de stat major au făcut ce-au vrut şi ce i-a dus capul.
Când în locul informaţiei se instalează dezinformaţia, sau mai bine zis contra-informaţia, e ca şi cum se mistifică sângele într-un organism în scopul blocării creierului. Mesajele care au infectat sistemul nu au fost lansate de nişte oarecare, ci de ofiţeri foarte bine pregătiţi, care cunosc bine condiţiile de luptă şi mentalitatea adversarului.
Aceşti ofiţeri se ocupă numai cu aşa ceva. Ei sunt ofiţeri de contrainformaţii. Aceste tipuri de mesaje se numesc idiotisme şi sunt intraductibile. Trebuie să fii idiot să le crezi, dar tocmai de aceea sunt periculoase pentru că transformă nişte soldaţi în nişte idioţi.
De exemplu, dacă-i spui unui rus c-a început revoluţia şi cei care trag sunt copiii lui Stalin crescuţi şi pregătiţi pentru luptă în subsolurile Kremlinului, rusul stă puţin şi se gândeşte dacă Stalin era în stare de aşa ceva, dac-a avut copii, e complicat, dar în contextul evenimentelor din 1989 din România, acest tip de mesaj a fost exact ce trebuia pentru a infecta sistemul cu panică.
Ceauşescu avea orfelinatele pline de copii, îi plăceau tunelurile, clădirile impunătoare pline de coridoare şi treceri secrete, aloca sume importante unităţilor de Securitate. Putea să crească şi se pregătească nişte copii pentru luptă. Majoritatea copiilor erau deja “şoimi ai patriei” sau “pioneri”. Aceşti terorişti crescuţi de Ceauşescu în bunkere pentru situaţii de urgenţă, fără uniformă şi fără steaguri şi-au atins scopul. Au declanşat delirul. Au fost nişte fraze care au făcut ravagii. Cu doar câteva cuvinte, nişte ofiţeri de contrainformaţii au transformat o ţară într-un câmp absurd de luptă în care o armată luptă cu ea însăşi.
Pe data de 23 decembrie, în zori, 3 camioane ticsite de soldaţi în termen se apropiau de aeroportul Otopeni. Ei fuseseră chemaţi din Câmpina tocmai pentru apărarea aeroportului. Radarele fuseseră date peste cap şi comandantul unităţii de Securitate vedea numai elicoptere ostile în jurul Otopenilor.
În drumul lor camionele au trecut prin mai multe filtre, dar când au intrat pe strada care duce la aeroportul civil, au fost brusc întâmpinate de un foc încrucişat de mitraliere din trei direcţii de pe estacada aeroportului, de la sol din direcţia autogării şi din direcţia Fabricii de Vată Buftea unde se aflau gărzile patriotice.
Focul a durat 10 minute şi a fost ordonat de locotenentul-major Lucian Pascu care comanda un lanţ de trăgători dintr-un dispozitiv de apărare din aeroport. Când a început focul, sub ploaia de gloanţe care venea din toate părţile au fost omorâţi pe loc 40 de soldaţi. Cei care au apucat să coboare din camioanele ciuruite de proiectile, speriaţi şi fără să înţeleagă unde s-o apuce, panicaţi, au ridicat braţele şi au strigat că se predau.
Cu toate acestea când s-au apropiat de aeroport cu mâinile ridicate, în uniformă, au fost împuşcaţi mortal ca în faţa unui pluton de execuţie. Unii au apucat să fugă spre liziera pădurii. Un autobuz plin de muncitori pentru schimbul de la ora 07.00 în aeroport a fost întâmpinat cu foc de asemenea.
Opt muncitori au fost ucişi pe loc. Norocul celorlalţi muncitori a fost că şoferul a avut prezenţa de spirit să dea înapoi. Când au ajuns la faţa masacrului, trăgătorii de pe aeroport, în loc să ajute răniţii, i-au lăsat să sângereze şi să moară pe caldarâm. Erau sigur că au terorişti în faţa ochilor.
Când prizonierii au fost duşi înlăuntru şi li s-au controlat actele, nici în faţa evidenţei, panica faţă de copiii lui Ceauşescu nu a cedat. Soldaţii din Câmpina au fost insultaţi, bătuţi, torturaţi să spună cine i-a instruit şi cine i-a făcut terorişti. Când în sfârşit comandantul unităţii şi-a dat seama ce-a făcut, i-a trimis în frig fără să-i hrănească să păzească avionul lui Ceauşescu de pe aeroport, chiar pe soldaţii care fuseseră terorişti cinci minute mai înainte.
Interesant este ce s-a întâmplat cu trupurile soldaţilor ucişi. Morţii au fost aruncaţi în camioane şi duşi în spatele aeroportului şi întinşi pe nişte foi de cort. Nu au ajuns niciodată la morgă. În timpul nopţii trupurile lor au dispărut fără urmă.
Această tragedie de pe Otopeni s-a repetat aproape identic în mai toate oraşele mai importante din ţară pe 22 decembrie. Când au fost judecaţi Ceauşeştii într-un proces kafkian în care apărătorul lansa acuzaţiile de genocid şi când au fost executaţi cu rafale de mitralieră chiar în seara de Crăciun, populaţia istovită de ape otrăvite şi terorişti, a acceptat năucă asasinatul lor, spunând că poate e mai bine aşa.
La Galaţi, revoluţia a început pe data de 22 decembrie prin ocuparea prefecturii de masele de revoluţionari. Câteva minute după ora 16.00 s-a auzit primul discurs revoluţionar al unei prostituate cunoscute sub numele Mariana Cur-de-fier.
Aceasta a avut cel mai coerent discurs, cu un mesaj clar, nu tocmai rău, privind legalizarea prostituţiei. Pentru că era totuşi revoluţie un actor i-a smuls microfonul din gură şi a încercat să fie mai serios într-un discurs din care nu s-au înţeles decât câteva interjecţii. Acest actor era un ofiţer de Securitate acoperit, dar el nu se ferea de asta, chiar îşi oferea un aer mai interesant prin această apartenenţă.
Toate întreprinderile, toate organizaţiilor, teatrele, sindicatele aveau ofiţerii lor de securitate, ofiţeri pe care lumea îi ştia şi-i accepta ca pe o stare naturală a sistemului. După ce au luat cuvântul mai mulţi revoluţionari, a apărut cel care avea să devină figura predominantă a revoluţiei în Galaţi, maiorul Ilie Plătică Vidovici, care, ca un adevărat comandant de oşti, a apărut la balconul prefecturii şi a anunţat că două batalioane de tancuri se apropie dinspre pădurea Gârboavele.
L-am auzit cu urechile mele, pentru că am fost acolo. Aceste batalione de tancuri nu au ajuns niciodată în Galaţi, dar chiar şi aşa, ele au făcut victime. În momentul în care a anunţat batalioanele de tancuri venind dinspre est, maiorul nu a câştigat niciun avantaj strategic, dezinformându-şi şi alarmându-şi concitadinii, dar a câştigat un avantaj politic. El a fost acolo să spună – “Vedeţi?! Pericolul se apropie, dar eu sunt aici să-i fac faţă.”
Maiorul Ilie Plătică Vidovici a arestat conducerea F.S.N. de atunci şi s-a instalat în fruntea ei conducând-o până în 1990. A motivat arestul spunând că şefii Frontului Salvării Naţionale ar fi încercat să otrăvească apa soldaţilor. El s-a autopropus ca senator din partea organizaţiei F.S.N. Galaţi, reuşind să aibă patru mandate de senator. A fost 14 ani senator. Două batalioane fantomă de tancuri l-au făcut parlamentar mai mult de un deceniu.
În prefectura Galaţiului din 1989, Ilie Plătică Vidovici însă era în ochiul nebuniei însăşi. Îţi trebuie talentul şi luciditatea lui Garcia Marquez să descrii ce era acolo. Era însuşi delirul. Apa Galaţiului era otrăvită. Uzina de apă era sabotată. În Combinat furnalele erau gata să explodeze cu tot cu fabrica de oxigen.
Grupuri de terorişti înaintau pe dig împuşcând tot ce mişca, iar dinspre est veneau batalioanele fantomatice ale lui Plătică Vidovici, pe care tocmai le anunţase ca un mare strateg în faţa populaţiei. Oamenii băteau şi fugăreau prin Bădălan pe fostul primar, aduceau primari de pe stradă, îi lau de la cozile de alimente. În numai trei zile au fost schimbaţi patru primari, dintre care unul a preferat să plece să-şi taie porcul de Crăciun decât să mai fie primarul revoluţionarilor din Galaţi.
Pentru a verifica datele pe teren, prevăzător, Plătică nu a scos tancurile pe stradă, nu a organizat niciun fel de dispozitiv de apărare, nici spre Giurgiuleşti, nici spre Brăila. Ar fi declanşat un măcel biblic.
El a trimis două tancuri însă – unul spre digul de la Brăila în întâmpinarea teroriştilor şi celălalt spre Giurgiuleşti în întâmpinarea batalioanelor de tancuri fantomă care mai mult ca sigur veneau de la ruşi.
Conştient că nu poate lupta împotriva lor, el a preferat să trimită un singur tanc în recunoaştere, măcar să-i someze sau să vadă ce se întâmplă acolo. Primul tanc, plecând spre digul dinspre Brăila a lovit o Dacie, pur şi simplu strivind şoferul. Speriat să nu cadă de pe dig din pricina întunericului, conductorul a preferat să întoarcă tancul în unitate, totul fiind pustiu, nici urmă de terorişti.
Cel de-al doilea tanc după ce a ieşit din garnizoană a intrat în curtea unui depozit al Securităţii în care se păstreau stocurile de whiskey şi ţigări pentru consignaţiile din zona portului şi a vămilor, Ceauşescu ştiind să facă valută din contrabanda cu ţigări şi specializandu-şi unităţi de Securitate în acest sens.
În timpul revoluţiei, leul românesc era o monedă naţională autentică, adică nu ţinea cont de niciun fel de comision de interschimb bancar ţinea cont numai de el însuşi. În fine, al doilea tanc, s-a aprovizionat cu ţigări şi băuturi tari şi apoi a plecat spre Giurgiuleşti în misiune, dar s-a rătăcit în zona Barierei Traian unde soldaţii au ajuns aproape în comă alcoolică după ce au lovit un Trabant care se ducea spre abator.
Din Trabant a apucat să fugă pasagerul, şoferul rămânând captiv în resturile rablei, murind cu zile. În ciuda strigătelor, nu a venit nimeni să-l ajute, tancul trecând mai departe nepăsător şi oprindu-se într-un gard din incinta unei întreprinderi de textile păzite de muncitori.
Înarmaţi cu bâte şi lopeţi muncitorii au ieşit să vădă ce se întâmplă cu tancul şi l-au ajutat pe unul dintre tanchişti să coboare după ce acesta, beat criţă fiind, a rămas agăţat de turelă de propria armă.
Când a coborât în sfârşit tanchistul de pe tanc, el a văzut o lumină înaintând pe drumul venind dinspre Gârboavele şi a deschis focul somând în rafale. Pe drum, nu venea niciun batalion de tancuri, venea o căruţă cu doi ţărani care furau lemne. Unul a luat-o la fugă pe câmp, iar unul a rămas tremurând şi înspăimântat lângă animale.
În timpul evenimentelor, Plătică s-a opus unor militari de rang superior, chiar era să fie arestat de propriul comandant de stat major. Mai târziu după vreo zece ani a recunoscut într-un interviu că dacă ar fi rămas în armată ar fi fost “halit”.
El s-a opus foştilor comandanţi spunându-le acestora că dacă au un ordin scris să vină să-l înlocuiască pot veni spre Galaţi, dar dacă nu, mai bine să stea deoparte. Înţelegând situaţia, el a ales calea haiduciei politice.
Nu a fost un baron al oraşului, a fost un Menumorut al Galaţiului. Şi-a lăsat prietenii să fie baroni şi să facă afaceri, Plătică nesuportând hârţogăraia firmelor. Le-a dat totuşi sprijinul politic necesar. A acceptat să fie acţionar la câteva societăţi şi s-a mulţumit cu “dividendele” aduse de aceştia, fără să semneze nicio hârtie.
Nu avea nevoie decât de un singur cuvânt şi era suficient. Instinctul l-a ţinut departe de combinaţii şi l-a ajutat să supravieţuiască. În jurul lui prietenii se îmbogăţeau, dădeau faliment, erau urmăriţi pentru evaziune fiscală, se duceau la închisoarea datornicilor, Plătică Vidovici prefera să se joace liniştit în agenţiile de pariuri sportive.
În parlament a preferat de asemenea să fie în spatele vitrinei, în grupurile pentru prietenia unor popoare exotice, ca libanezii sau coreenii.
Cu un limbaj de băieţaş de cartier, el s-a opus chiar şi PSD-ului, dând guvernul Ponta în judecată pentru că revoluţionarii, în jur de 16.000 la nivelul întregii ţări şi urmaşii acestora acumulaseră datorii de “2 miliarde de euro”, cam cât jumătate din comerţul exterior al României la vremea aceea.
Acesta este un tip social pesedist postrevoluţionar, una dintre apariţiile seriei tipologiei pesediste. PSD, simulând democraţia, a transformat după revoluţie ţara într-o maşină de spălat bani pentru partid, modelul Dragnea cu angajări fictive în folosul partidului, fiind cvasitotal. PSD a ocupat toate instituţiile, iar costul revoluţiei s-a plătit 17 ani mai târziu prin falimentul Bancorex, după care au dat faliment toate băncile în afară de BCR în decurs de numai doi ani.
În 2008 criza mondială a lovit România ca un glonte într-un cadavru. Nu mai aveam nimic. Eram la sapă de lemn. Nu mai aveam nici monedă naţională. În 2007 pentru cea mai mare creştere economică de după al doilea război mondial guvernatorul Băncii Naţionale a fost decorat cu “Steaua României” în grad de Colan, pentru “implementarea cu succes a politicilor monetar-bancare prin care s-a asigurat stabilitatea financiară a României”.
A fost momentul când s-a inventat noul leu, greu, un leu nou ca o sinteză a ratelor de interschimb bancar al unui monopol de zece bănci din România, un leu care nu pune în centrul preocupărilor sale contribuabilul român, pune în centrul politicii sale însuşi interesul băncilor, un leu care nu este sub nicio formă monedă naţională. Pe baza minunatei monedei naţionale, românii au pierdut întotdeauna, de aceea preferă să economisească în orice altă valută numai în moneda naţională nu.
Ce tipologie socială predominantă avem acum în PSD? Avem tipul unui şef de partid care şi-a transformat organizaţia într-un “partid de maimuţe dirijate” ca să folosesc tot o metaforă pesedită.
A schimbat social-democraţia pentru un partid naţionalist socialist, cu un discurs veninos împotriva Uniunii Europene pe care a fraudat-o, cu un discurs în care, în numele familiei tradiţionale calcă în picioare drepturile omului, în totalitatea lor. Un infractor care a confiscat statul pentru a scăpa de puşcărie.
Un şarlatan a cărui crimă organizată a deturnat fonduri europene. Niciun procuror nu a îndrăznit să-l acuze, să se sesizeze din oficiu pentru acţiunile clare de intimidare a Justiţiei. Liviu Dragnea nepăsător a modificat Codurile Penale să-i fie favorabile. Acest infractor a decapitat organizaţia care tocmai îl ancheta. Ameninţând cu destituirea Preşedintelui, el a eliminat-o din funcţie pe Laura Codruţa Kovesi, simbolul anticorupţiei în România, decorată şi apreciată în Occident, pentru activitatea căreia, România a primit un raport mai dregrabă favorabil din partea Comisiei Europene. A instalat un guvern de idioţi, cel mai urât guvern din istoria României.
Epoca Iliescu este romantică faţă de epoca de astăzi. Diferenţa dintre Liviu Dragnea şi Plătică Vidovici, este diferenţa dintre un câine de stână şi o javră fără stăpân care riscă să fie înjunghiat cu pixurile de către ziarişti. În mod normal locul lui este după gratii. Ce s-a întâmplat în anii în care Liviu Dragnea a condus P.S.D. este uluitor pentru că nu a făcut absolut nimic.
În acest moment inflaţia este un balon explodat înainte să se umfle. Alimentele cresc în fiecare lună cu peste 10 la sută. Românii care au avut credite în lei pentru o casă au realizat că indiferent cât au plătit în avans, deşi debitul a scăzut, au crescut ratele la bănci de cel puţin trei ori în decurs de numai trei ani.
Pur şi simplu ratele bancare s-au triplat. Dacă în Marea Britanie inflaţia se calculează făcând o media a peste 1000 de produse, în România guvernul calculează inflaţia după cartofi, fasole şi pâine. Schimbările legislative şi ordonanţele de urgenţă au transformat mediul de afaceri, Justiţia, societatea civilă în haos.
Ca în timpul revoluţiei, Dragnea aruncă în presă cu jumătăţi de informaţii despre lovituri de stat, mitinguri finanţate din străinătate, protestatari antrenaţi în tabere de luptă din munţi. Este dus cu pluta pur şi simplu. Ziariştii ar fi trebuit să boicoteze acest deşeu politic.
Va trebui să-l lăsăm să dubleze pensiile, salariile ca un jucător de poker cu soarta naţiunii în sala de mese a unui penitenciar. Când va fi arestat Dragnea, românii din diasporă vor sărbători revelionul eliberării. Un pesedist mai luminat a declarat că ne îndreptăm spre “vidul politic absolut”. Suntem deja acolo.
