”Povestea Bocceluței” prin condeiul unui italian
Armando Santarelli este un consacrat scriitor și eseist italian căruia ar trebui să i se interzică accesul fizic în România…!!!
I-am promis că voi fi ,,răutăcios”! Mai ales pentru că intenționează să reviziteze țara noastră, ba chiar de mai multe ori, fiind pur și simplu fascinat, îndrăgostit și definitiv atașat de români.
Dacă propun omului acesta ,,să i se interzică” intrarea în țară, fiindcă o prea iubește, trezindu-mi o gelozie la superlativ, nu la fel stă treaba cu opera sa, mai precis cu ultima carte, dimpotrivă, o recomand oricui fără nicio rezervă.
Noua sa carte, ”Storia di Mirela”, în original, apărută în acest an, 2020, la Editura Rubettino, este o dovadă nu doar a talentului său narativ.
În carte aduce atenției o badantă, una dintre sutele de mii realmente aflate ”pe linia întâi” în Italia, căreia îi urmărește parcursul și evoluția, astfel, exprimând un magnific și sincer omagiu adus femeii, femeii badante, românilor și României.
Pentru cine nu știe semnificația expresiei badanta, ea se referă la acele persoane care au grijă de bătrâni la domiciliu sau pe unde se află, mai ales când sunt deloc sau prea puțin auto-suficienți.
Este o muncă de enormă responsabilitate și efort -24 de ore din 24 – muncă adesea batjocorită în țara natală, numită ,,ștergătoare de cururi peste hotare” deși, numai oamenii cu o imensă tărie de spirit și de caracter ar putea împlini cu onoare acest binecuvântat serviciu.
Ceea ce este evident, bine reliefat și în carte, rămâne faptul că absolut toate româncele care îmbrățișează munca de badantă o face numai din necesitate stringentă, abia apoi apare vocația prin sacrificiu, cât și foarte rarele ,,alunecări” negative care sunt exploatate apoi de către gurile rele.
De la stângăciile și suferințele integrării Mirelei, ”bocceluța”, ca nou-sosită într-un sătuc din centrul Italiei, la atașamentul față de familia care a angajat-o și, mai ales, față de bătrânica Teresa, bolnavă de alzheimer, parcurgând etapele din ce în ce mai dure, cu stoicism nedisimulat, cu smerenie, adaptându-se până într-acolo încât să își asume (curând) Italia ca țară de adopție.
Ceea ce face povestea să fie credibilă este o profundă cunoaștere a acestei munci, dar, mai ales a firii româncelor, a puterii lor de adaptare și a unor calități care le fac onoare, românce pe care autorul a avut ocazia să le cunoască în localitatea sa, pe care nu le-a studiat ca materie științifică ori cu scop scriitoricesc, ci pur și simplu s-a produs un atașament uman, o prietenie curată.
Totuși, nefiind prima carte din lume dedicată badantelor, cu adevărat unică o face faptul că un italian scrie această narațiune strecurându-se el însuși în personajul principal, badanta Mirela.
Să probezi ca pe o cămașă sufletul unei femei străine ajunse pe tărâmurile tale este o adevărată provocare.
Mirela, prin condeiul lui Santarelli, se povestește în carte fără nicio rezervă sau prefăcătorie, este de o sinceritate debordantă chiar și atunci când, neînțelegând multe nuanțe culturale sau psihologice, specifice locurilor, ”dă cu oiștea-n gard”, are prejudecăți pe care și le înfrânge, dar nu fără să treacă prin focul suferințelor.
Întrepătrunderea celor două culturi, cea italiană și cea română, se petrece aproape firesc. Se depășesc nu mereu ușor barierele de neîncredere, dincolo de ,,gura lumii” în ce privește românii în Italia, se ajunge inevitabil la iubire, acea iubire curată cum numai Dumnezeu ne vrea să ajungem în stare să o trăim măcar o dată-n viață.
Dorul, dar mai ales grijile față de copiii lăsați acasă, datoriile la banca pregătită să le confiște apartamentul pentru restanțe, bătrâna sa mamă lăsată în voia sorții, soțul ei, o figură din păcate des întâlnită în satele românești, violent, leneș, bețiv și, ca și cum nu ar fi fost destul, curvar… precaritatea locurilor de muncă și salariile de mizerie, fac din plecarea Mirelei un sacrificiu, dar și un drum inițiatic.
Inițial, ajunsă în Italia, Mirela nu gândea că viața avea să-i rezerve o răsplată pe măsura sacrificiilor, dar și a capacităților sale, că va reuși să dea destinului o altă turnură, neașteptată.
Totul petrecându-se fără dramatizare excesivă sau dez-dramatizare, după caz.
Moartea bătrânei Teresa, pentru grija căreia era angajată Mirela, este un punct de cotitură în relațiile Mirelei cu oamenii din localitate. Deja înfiripate relațiile, pe parcursul a patru ani, acum s-au decantat și au deschis ex-badantei calea spre o viață nouă.
Clipa deciziilor nu a fost ușoară, a pretins luciditate, maturitate, dialog și sinceritate.
Mirela nu ,,s-a aranjat” cu intenție vădită de a depăși vreun statut, ci a câștigat treaptă cu treaptă, cu răbdare, cu dedicare și eforturi, dar mai ales cu mult respect față de toți oamenii din viața ei, foști sau actuali.
Pentru românce, munca de badantă nu este o ,,condamnare” definitivă, cine vrea și simte că poate, se afirmă și se bucură de oportunități absolut egale, fără discriminări, fiind multe exemple de femei care au făcut carieră în domenii profesionale noi sau unde aveau deja competențe.
Relația de dragoste a Mirelei cu Giacomo, nepotul bătrânei, apare în carte într-o manieră demitizată, știindu-se faima româncelor de a ,,cuceri” italienii și de a strica unele căsnicii, este de-o onestitate impecabilă și reciprocă, de data asta nu se impietează nicio valoare, dimpotrivă, se înnobilează, Mirela decizând să nu profite de cererea în căsătorie, tocmai pentru a anula copiilor lui Giacomo orice temeri patrimoniale privind ereditatea lor.
Dacă nu am sugerat destule motive să citiți această carte, iată, mai sunt: Santarelli pomenește în carte despre valorile românești trăite cu emoție, veți redescoperi România prin ochii unui italian.
Citind veți afla despre satul Pădureni, Vrancea, despre motivul pentru care Mirela este poreclită ”bocceluța”, despre multe alte pasaje narative surprinzătoare…
Amando Santarelli consfințește legăturile dintre cele două popoare prin puterea exemplului, îmbrățișând România nu ca un simplu turist fascinat de cine știe ce locuri de faimă, vizitate ocazional, ci ca suflet atașat de valorile vechi: pământul, țăranii, credințele, obiceiurile, încât nu ai cum să nu remarci faptul că el a devenit mult mai român decât mulți dintre trăitorii acestui tărâm binecuvântat, România.
În comunitatea românească din centrul Italiei este deja cunoscută dragostea lui Armando Santarelli față de români, participă frecvent la evenimente sau le creează împreună cu ei, se străduie să învețe limba română, citește foarte dedicat marii noștri scriitori…
Iar ”Storia di Mirela” rămâne în mintea oricărui cititor o mărturie a unui adevăr trăit: indiferent cine sau unde am fi, viața noastră depinde foarte mult de atitudinea și deciziile noastre și orice ni s-ar putea întâmpla, poate fi depășit numai cu iubire.
Am parcurs cartea fără să țin seamă de cine a scris-o, pur și simplu m-am lăsat purtat de stări de fapt și de spirit exprimate cu atâta lejeritate.
La final, am rămas cu nostalgia unei lecturi de mare intensitate și construiesc pe mai departe în mintea mea continuarea poveștii Mirelei, cea în care se reflectă sutele de mii de românce din Italia.
