”Lacrimi și nevoi” – mărturia Elenei Agapi

Vizitele prin spital ca voluntar, mă fac de fiecare dată să meditez până acasă și poate chiar mai mult. Gânduri care uneori încerc să le împărtășesc pe Facebook, oarecum ca o semnalizare, de a vă îndrepta ochii cu dragoste spre aproapele nostru și să vă îndemn să ajutați și să faceți bine celor în nevoi și suferințe.

În spital întâlnesc situații mereu noi, diverse unele de altele, fiecare în parte oferindu-mi experiențe unice. Povestirile mele „de marți”, cum le zic eu (fiind ziua când eu îmi petrec o jumătate de zi în spital), vor mai fi atâta timp cât voi fi vrednică să efectuez acest serviciu. Vor mai fi, deoarece mi se întâmplă ca în spital să întâlnesc situații, una mai complexă decât alta, și una mai particulară decât cealaltă, situații care simultan sunt contrastante în „LACRIMI ȘI ZÂMBETE”; lacrimi de bucurie – lacrimi de durere, zâmbete de fericire – zâmbete scut tristeții, cu sentimente de iubire și curaj.

În orice secție am intrat până acum, pășesc cu aceeași spășire spre a nu tulbura suferințele, gândurile, lăcrimările, deoarece se tratează mereu de bolnavii din Oncologii și nu în ultimul rând, de la secția CEMI (centrul medical de îmbătrânire) unde mai marii anilor, mai marii sfătuitori și înțelepți ai generațiilor, stau acum precum copiii la creșă, care deși părinți fiind, își așteaptă la rândul lor fiii, ca fiind parcă aceștia părinții lor (fiii-părinți părinților lor)…de fapt așa și este.

Întâlnesc bătrâni cu istorii lungi de viață, care în momentul când te așezi lângă ei să-i asculți trăiești istoria unor timpuri demult trecute, istoria mișcărilor sociale unor epoci apuse și viața din amintirile lor care, cu nostalgie povestesc despre cea sau cel care le-a fost consoartă ani buni. Simt nevoia să povestească cuiva, iar o persoană pe care nu o cunoaște, „un străin” din afara familiei, este persoana cea mai potrivită în fața căreia se deschid cu plăcere mai mult decât în fața unui din familie. Întâlnesc bătrâni care nu reușesc să mănânce singuri și acceptă cu timiditate și jenă să-i hrănesc eu cu lingura…

Se știe că iubirea necondiționată, cel mai puternic sentiment însămânțat de Dumnezeu în sufletul unei ființe, este cea a părinților, dar nemăsurabilă fiind iubirea mamei, sentiment care extaziază în orice moment la bucurii sau distruge când carne din carnea ei, trece prin dezastre. Mamele pe care le întâlnesc în spital, în diverse situații, ocupă toate posturile posibile, mame bolnave sau mame care stau lângă fiii lor bolnavi…mame cu lacrimi diverse.

Mi se întâmplă să stau de vorbă cu mame care au lacrimile baricadate parcă în interior și mame care au obrajii brăzdați de șiroirea lor. Nu demult vă povesteam de tineri cu cancer, lângă care găsesc mame cu zâmbete care altădată erau libere, acum însă zâmbetele le sunt doar paravan lacrimilor ce iau calea întoarsă parcă, înspre interior.

Mi s-a întâmplat să întâlnesc mame care îmi povesteau situațiile ca nefiind tragedia lor, fiind pietrificate de durere, având glandele lacrimogene acum parcă neproductive…sau mai bine zis secaseră. Mame ce stăteau și stau alături de fiii sau fiicele lor și care, fiecare își povestește gândul cu acea speranță de rezolvare, de însănătoșire și de așteptarea unui miracol divin, fiind convinse chiar de izbândă. Dar mi s-a întâmplat să stau de vorbă cu mame, ele fiind bolnave, care plângeau tot pentru fiii lor, pentru „dizgrația” (cum spun italienii) adică neplăcerea creată acestora prin boala lor.

Nu demult, pentru trei marți la rând, am stat la lungi discuții cu Maria-Teresa, o bolnavă de 62 de ani, care avea un cancer galopant și care încerca să-și facă curaj să le spună băieților ei stabiliți demult în America. Nu reușea să-și oprească lacrimile la răul pe care urma să-l facă lor, o femeie puternică și luptătoare dar care, iată, peste acest moment, cu o mare și profundă iubire de mamă, nu reușea să treacă fără acele lacrimi fierbinți. Niciodată nu s-a plâns despre durerile ei mari, niciodată nu s-a plâns de tratamentul greu pe care îl urma, niciodată nu s-a plâns despre viața istovitoare de muncitoare pe care a avut-o dar ca mamă, acum într-o situație de acest gen, se topea. Menționez că alături îi era fiica, cu care și locuia dar căreia i-a interzis să-și informeze frații, deoarece (zicea Maria-Teresa) e responsabilitatea doar a dânsei și că ea este cea în cauză și pe deasupra mamă de o viață care a înfruntat cu stoicism orice situație dificilă.

V-am mai povestit și altă dată că în acest serviciu încerci să fii alături de fiecare bolnav indiferent de etnie sau alți factori discriminatorii, însă, la 2000 km de casă ți-e imposibil să nu trăiești diferit poveștile conaționalilor tăi, să nu te atașezi instantaneu de cei care îți sunt de-un neam și care la o așa distanță i-au prins încercările unor boli. Ca voluntari, de multe ori suntem informați cu prezența în spital a vreunui român dar de foarte multe ori îi întâlnim din vizitele făcute, fără să știm înainte de ei. Pe cei despre care suntem informați îi căutăm, iar cu cei ce îi aflăm căutăm să ținem legătura și eventual, dacă sunt singuri și e necesar, să-i ajutăm.

Săptămâna trecută am avut o zi de marți de neuitat, fiind o zi cu mulți bolnavi români. Un bărbat „I.” ce tocmai îl internau la Gastroenterologie, s-a dus la doctor să facă demersurile pentru operație la femur deoarece a început să șchiopăteze și să aibă dureri dar i-au descoperit probleme abdominale și apoi mai grave la ficat, are soția alături dar îngrijorările nu-s mici și nici puține. E mândru de familia sa și cu mare drag mi-a arătat poze cu nepoțeii care îi are în țară. L-am lăsat să se instaleze și am plecat mai departe la Oncologie, unde am întâlnit iar, din două în două saloane, românce care, deși în mari suferințe, se bucură enorm când aud că le vorbești limba, se agață mereu de tine și când pleci îți strigă în urmă „să mai vii, te rog frumos, să mai vii pe la mine”.

Acesta e momentul care mă face să nu mai plec, așa încât să nu trebuiască „să mai vin” ci să rămân și să le fiu acolo cât e nevoie. Sincer, necunoscându-ne, e momentul când simți că pur și simplu seminția neamului vorbește cu voce tare și mai și strigă „ajutor!”.

Așa am întâlnit-o pe „A.-G.” o pozitivă și curajoasă, care venind în Italia doar în vizită la sora ei pentru 10 zile i s-a întâmplat să se simtă rău și după o operație urgentă de 6 ore, în care i-au tăiat câte o bucățică din fiecare organ intern sau unele chiar extirpate, acum încearcă să se pună pe picioare.

Apoi, mai departe, am întâlnit-o pe D. cu care mă cunoscusem cu o lună înainte, tot acolo în spital și care luptă cu boala secolului încontinuu în dureri infernale. Am stat „la palavre” timp în care țipa la propriu din cauza durerilor și când se mai calma plângea… plângea pentru cei trei fii ai săi. Plecând de la dânsa m-au „urmărit” strigătele chinurilor până dincolo de coridorul lung… chiar și calmantele fiindu-i slabe acum.

Cu privirea în pardosea am mers spre un alt etaj, într-un alt corp al spitalului să vizitez o altă dragă româncă „S.” pe care, de data aceasta, o găsisem în condiții asemănătoare cu a „D.” Acolo nu am putut ajuta cu nimic de această dată, fiind în imposibilitate să-i vorbesc și să o distrag cumva de la durere care erau de neînchipuit și având familiarii alături, după 5 minute, am plecat îngânând o rugăciune pentru alinarea durerilor și pentru cei trei copilași ce o așteaptă acasă.

M-am îndepărtat fiind „urmărită” de data aceasta de strigătele S. până s-au închis ușile liftului și… abia plecasem de dincolo de la „D.” Le aud și acum, în gândul meu și le voi auzi pentru mult timp de acum… „ecoul durerilor”.

Ieri a fost un alt marți, după o săptămână, „D.” era cu aceleași dureri dar mult mai slabă și stoarsă de puteri. Un alt marți da, cu o altă experiență când după traseul de tură făcut în spital, normal de acum, m-am deplasat la reanimare să-i vorbesc pentru prima oară unei tinere românce „I.” care, chiar dacă nu ne cunoaștem și nu mă auzea fiind intubată și în comă, în mijlocul străinilor însă, cu siguranță o încurajare în limba ei, cât mai aproape de ureche și o sfântă rugăciune i-a adus pace și poate putere de luptă …poate… căci se luptă între viață și moarte cu o tumoare profundă ireversibilă … dincolo de ușă o așteaptă mereu soțul ei, iar la un etaj superior un nou născut de două săptămâni, primul lor copil…

Este mare nevoie de voluntari în spitale și scriindu-vă aceste rânduri poate reușesc să trezesc în cât mai mulți necesitatea acestui serviciu, făcut din dragoste de semeni și nu în ideea plăților materiale căci „pâinea cea de toate zilele” ne-o câștigăm cu muncă… la locurile de muncă. Mergeți și ștergeți o lacrimă, sau sudoarea de pe fruntea cuiva oferind doar 3 ore pe săptămână, neplătite, și vă asigur că nu veți sărăci iar dacă v-ar fi fost plătite, credeți-mă că …nu v-ați fi îmbogățit!