Mōtsū-ji – în Ayame Matsuri
Mōtsū-ji (毛越寺) este un templu din orașul Hiraizumi, prefectura Iwate. Găsim aici ruinele a două temple mai vechi, Enryū-ji (圓隆寺) și Kashō-ji (嘉祥寺) într-o grădină Jōdo (Țara Pură). Actualul templu a fost construit în secolul al XVIII-lea. În iunie 2011, Mōtsū-ji a fost inclus pe lista patrimoniului mondial UNESCO ca „Monumente istorice și situri din Hiraizumi”.Mōtsū-ji a fost fondat în anul 850 de către călugărul Ennin (Jikaku Daishi). La acea vreme, templul era doar o clădire mică, zona fiind la frontieră între Yamato și Emishi din regiunea Tōhoku, în nordul insulei Honshū.
La mijlocul secolului al XII-lea, Fujiwara no Motohira, al doilea lord Fujiwara, a construit aici templul mare, undeva în jurul anului 1150.
Placa cu numele templului a fost scrisă de Fujiwara no Tadamichi (藤原忠通), iar poezia ornamentală de către poetul Fujiwara no Norinaga.
În apogeul gloriei sale, se spune că Mōtsū-ji avea 40 de clădiri și până la 500 de capele secundare pentru meditație, dintre care multe au folosit lemne rare și materiale prețioase în construcția lor.
În prezent iazul Oizumi-ga-ike și grădina din Pământul Pur din jur sunt păstrate la fel ca acum 800 de ani. Designerul grădinii este necunoscut, dar era în mod clar familiarizat cu Sakuteiki (un tratat din secolul al XI-lea despre realizarea grădinii). Grădina este formată dintr-un iaz mare cu două insule, o peninsulă pe malul de sud-est și trei pe malul de sud. Pe malul de nord al iazului se află rămășițele sălii principale originale, clopotnița și depozitul de sutre. În grădina originală, podurile legau această sală de insula centrală și de marea poartă sudică. În grădina principală, linia țărmului, cu plaja, peninsulele și stâncile accidentate, se crede că reprezintă coasta mării. Există plantații frumoase de cireși, lotus, trifoi și arțari. Dar cea mai frumoasă comoară a templului este grădina de iriși.
Anual, la templu au loc mai multe festivaluri. Între 20 iunie – 10 iulie este Ayame Matsuri sau Festivalul Irisilor. Sunt plantate 30.000 de flori reprezentând 300 de soiuri de flori în grădina de 30 de hectare a templului. Deosebit contrastul rafinat al florilor mov, albe și galbene strălucitoare, dar delicate, pe fundalul bogat colorat al Grădinii Pământului Pur a templului.
Soiurile rare de iriși au fost plantate în 1953 într-o mică grădină din fața sălii Kaisandō, și asta ca rezultat al unei propuneri a cetățenilor din Hiraizumi. În anul următor, templul a primit 100 de flori (fiecare soi fiind diferit) de la templul Meiji Jingū Shrine, iar colecția a continuat să crească.
Evenimentele din timpul festivalului includ spectacole, ceremonia ceaiului, evenimente de pictat schițe, mici concursuri de compunere a poemelor haiku în grădină.
Nakasendō – pe calea arborilor Kiurushi
Nakasendō – 中山道, numită și Kisokaidō (木曾街道), a fost una dintre cele cinci rute ale perioadei Edo (1603-1868), și una dintre cele două care legau Edo (actualul Tokyo), de Kyōto. Între Edo și Kyōto existau 69 de posturi care traversau provinciile Musashi, Kōzuke, Shinano, Mino și Ōmi. Pe lîngă Tokyo și Kyōto, Nakasendō trecea și prin prefecturile Saitama, Gunma, Nagano, Gifu și Shiga, avînd o distanță totală de aproximativ 534 km.
Nakasendō poate fi tradus ca „中 = loc central; 山 = munte; 道 = rută” (spre deosebire de cuvîntul Tōkaidō, care însemna – rută maritimă din est). Chiar și maestrul haiku Matsuo Bashō, a parcurs această cale. La sfîrșitul anilor 1830, Hiroshige (maestrul pictor al artei ukiyo-e), a parcurs și el Nakasendō, contribuind astfel prin arta sa, cu 46 de vederi, la seria de 69 de vederi ale drumului Nakasendō.
În primii ani ai perioadei Edo s-a refăcut sistemul de autostrăzi vechi de mii de ani, din Japonia. Cinci drumuri au fost nominalizate ca rute oficiale pe care circula shōgunul și daimyō, oferind astfel shogunatului Tokugawa, rețeaua de comunicații necesară pentru a conduce țara. Unul dintre aceste cinci drumuri era Nakasendō, care se întindea de la Edo, de unde shogunul deținea adevărata putere, prin lanțurile muntoase centrale ale Honshu și mai departe pînă la Kyōto.
Pînă atunci au existat rute mai scurte care legau orașele pe diferite distanțe, precum cele unsprezece orașe post ale traseului Kisoji, acum parte a Nakasendō (de la Niekawa-juku la Magome-juku). Înainte de perioada Edo, traseul a fost numit „Sandō” (山道 – traseu de munte), dar și „Tōsandō” (ruta de munte de est). În perioada Edo, numele a fost schimbat în Nakasendō și a fost scris ca 中山道 sau 中仙道, dar shogunatul Tokugawa a stabilit 中山道 ca nume oficial în 1716.
Narai-juku și Kiso Hirasawa sînt două orașe care și-au păstrat vechile tradiții. Cu străzi vechi și frumoase, patina lor este ca acum o sută de ani în urmă. Spre deosebire de alte orașe ce se înșiruie de-a lungul rutei Nakasendō, și care s-au dezvoltat mult de-a lungul timpului, aceste două orașe au rămas locuri în care artizanii trăiesc de pe urma lemnului și crează produse din lemn pe care le lăcuiesc cu un lac special.
În Narai-juku și astăzi se păstrează atmosfera acelui vechi oraș, unde atelierele meșteșugarilor sunt deschise și au activitate intensă. Este un oraș în care, se împletesc peisajele tradiționale japoneze și meșteșugurile tradiționale. Aici, din celebrul lemn kiso, se face cheresteaua, care a rămas una dintre cele mai mari resurse naturale ale Văii Kiso. În toată zona au fost cultivate și recoltate multe tipuri de lemn. În special, Kisogoboku, unul dintre cele cinci soiuri de chiparos și conifere, ce au fost apreciate pentru calitatea lor înaltă.
Demult, sătenii din zonă trăiau sub patronajul domeniului Owari, iar locuitorilor li se permitea să folosească lemn pentru a-și cîștiga existența. Acest lucru a dus la dezvoltarea mai multor industrii de prelucrare a lemnului kiso. Artiștii meșteșugari lucrau cu măiestrie lemnul alb, creînd mici bijuterii ornamentale dar și obiecte pentru uz personal. Lăcuirea lemnului kiso este foarte importantă pentru rezistența obiectelor în timp.
Lacul Urushiol provine din seva arborelui Kiurushi – arborele de lac, care crește doar în Asia. Această substanță a fost folosită intens în Japonia de-a lungul secolelor ca acoperire pentru a crește rezistența și durabilitatea produselor din lemn.
Urushiol este un lac ce arată ca un ulei. Seva arborelui Kiurushi este oxidată, apoi polimerizată, dînd astfel naștere acestui lac extrem de dur care este utilizat in manufacturarea obiectelor japoneze.
Lustrul frumos al articolelor de lac s-a răspîndit în toată țara. Atelierele aveau multe comenzi. În orașul Kiso Hirasawa (și el situat pe ruta Nakasendō, la distanță de doar doi kilometri de orașul Narai-juku), s-au deschis noi ateliere. Astfel, aici s-au mutat muncitorii veniți din alte părți, împreună cu familiile lor. Chiar și acum istoria orașului poate fi văzută în numeroasele magazine de pe marginea străzilor, ce vînd produse lăcuite.
Strada principală din Kiso Hirasawa, de-a lungul vechii rute Nakasendō este plină de clădiri impresionante. Fiecare clădire este alcătuită dintr-o casă principală, o casă din spate, o curte și un depozit folosit pentru produsele lăcuite. Casa principală, orientată cu fața spre stradă, are o cameră mare, unde se află magazinul. La capătul curții se află o magazie cu două etaje. Zeci de case construite în perioada aceea, mărginesc și astăzi străzile.
Un bun exemplu al acestui stil de casă este cea care are un magazin numit, Itoh Kanji Shoten. Obiectele frumos lăcuite sînt așezate în vitrină, într-o anumită ordine, așa cum erau așezate și cu un secol în urmă. În spatele magazinului este o curte mare iar dincolo de ea se află un depozit care are peste 100 de ani. Aceste magazii se numesc Nurigura, iar astăzi, mai mulți mesteri lucrează aici, aplicînd strat dupa strat, lacul, pe bolurile de ceai. Doar cei mai buni meșteri japonezi sunt certificați ca meșteri tradiționali. Domnul Masatake Miyahara este șeful organizației meșterilor tradiționali ai lăcuirii în lemn Kiso.
Istoria familiei Miyahara datează din perioada Edo, cînd lucrau ca oficiali la casa de gardă care controla exportul de cherestea. Familia deține un document vechi privind alocarea chiparosului japonez, ca dovadă a istoriei îndelungate a familiei lor în zonă. Domnul Miyahara a lucrat la fabricarea și lăcuirea obiectelor de cînd era mic, iar copiii săi sînt, de asemenea, meșteri în lăcuire.
Fabricarea produselor, dar mai ales lăcuirea lor este foarte dificilă și necesită multă abilitate și experiență. Lacul în sine trebuie amestecat diferit, în funcție de forma și utilizarea produsului și, în plus, meșterul trebuie să țină cont de schimbările de umiditate și de alți factori de mediu atunci cînd îl aplică. Este nevoie de cel puțin treizeci de zile pentru a finaliza o piesă, trecînd prin procesul de aplicare a lacului pe lemn, uscarea acestuia și apoi aplicarea lui din nou.
Lăcuirea, realizată manual de artizani pricepuți este simplă dar elegantă. Cu cît produsul este lăcuit în mai multe straturi, cu atît strălucirea lacului este mai intensă. Cutiile de prînz numite menpa, sînt foarte cumpărate, dar și cutiile pentru păstrarea ceaiului. O varietate de produse sînt disponibile în fiecare dintre magazinele de pe străduțe.
Meșteșugul lăcuirii și-a găsit un punct de sprijin în regiune datorită lemnului de calitate kiso și libertății oferite locuitorilor locali de a folosi cheresteaua pentru a-și cîștiga existența. Arta lăcuirii face parte dintr-o tradiție îndelungată care este transmisă mai departe, și astăzi, de maeștri precum domnul Miyahara.
San’in – minunata gokishichidō din perioada Asuka
San’in – 山陰地方, San’in Chihō, „umbra munților”, se găsește adesea în umbra altor regiuni din Japonia. Situată în partea de vest a insulei Honshu, cu fața la Marea Japoniei, în partea de nord a lanțului Munților Chugoku, regiunea San’in este alcătuită din cele două prefecturi Shimane și Tottori. Nu există trenuri glonț, zone industriale la scară largă și nici centre comerciale majore. Și totuși, San’in atrage oamenii să o viziteze.
Regiunea San’in a păstrat o mare parte din tradițiile autentice ale Japoniei. Istoria, cultura, stilul de viață și peisajul natural nealterat de aici se leagă de rădăcinile Japoniei, iar cei care caută calitățile care dau Japoniei unicitatea sa, se întorc în timp, cu sute de ani, aici în San’in.
Multe dintre părțile esențiale ale culturii japoneze își găsesc originile aici. Locațiile din regiune au legături puternice cu mitologia japoneză. De la situri arheologice care au zguduit conceptele istoriei antice japoneze, pînă la temple și altare a căror arhitectură i-a derutat pe experți, misterele abundă aici în San’in. Există chiar și o zonă aici în care se spune că toți zeii din Japonia se adună o dată pe an. Această natură distinctivă a regiunii San’in a creat o zonă diferită de oricare alta din Japonia.
Muzeul de artă Watanabe
Este este situat în apropierea centrului orașului Tottori și are o colecție de aproape 30.000 de articole care au fost adunate pe o perioadă de 60 de ani de medicul local Hajime Watanabe. Una dintre cele mai impresionante părți ale colecției sunt cele 250 de seturi de armuri japoneze expuse.
Mulți iubitori ai istoriei japoneze și ai samurailor, atît din țară, cît și din străinătate, fac pelerinaj pentru a vizita acest pămînt sfînt al armurii japoneze.
Taizo Kobayashi – Iwami-Kagura
În prefectura Shimane, artistul Taizo Kobayashi crează măști pentru Iwami-Kagura.
Iwami Kagura este un spectacol de dans pentru a distra zeii șintoisti și a arăta recunoștință pentru recolta din an, realizată întotdeauna de localnici. Această tradiție se păstrează și astăzi, fiind iubită de localnici. În spatele fascinației spectacolelor Kagura, se află întotdeauna un creator de măști.
Aceasta este Taizo Kobayashi, care a păstrat tradiția și obiceiul dansului, lucrînd măștile pentru spectacole. Măștile Kagura sunt un meșteșug tradițional esențial pentru Iwami Kagura. Fiecare mască Iwami Kagura este realizată manual cu atenție, în mare parte din hîrtie washi Sekishu ușoară și puternică. Taizo Kobayashi este creator al acestor măști dar și interpret în spectacolul Iwami Kagura.
Kobayashi spune: „Există 30 de variante de povești și niciuna dintre ele nu este la fel; povești pentru a întîmpina și a distra zeii șintoisti și povești din cea mai veche carte de istorie a Japoniei „Kojiki. Pentru toate aceste povești lucrez măști care arată o înțelegere mai profundă a poveștii.”
A început să învețe tehnica confecționării măștilor kagura la vîrsta de 11 ani, iar de atunci a lucrat cu energie atît în Japonia, cît și în străinătate, ca tînăr moștenitor al artei tradiționale de a face măști kagura și, uneori, ca ambasador al splendorii Iwami Kagura în lume. Măștile, făcute din hîrtie washi stratificată sunt vopsite cu un strat de bază, înaintea aplicăriii culorilor. Apoi se adaugă barba, părul și stratul de culori care să nuanțeze expresivitatea măștilor. Numai procedeul de pictare și asamblare durează aproximativ trei sau patru ore.
*gokishichidō – provincie
