Franţa se dizolvă în proteste ca un cub de zahăr într-o ceaşcă fierbine. Încă o noapte ca 8 decembrie şi statul francez dispare. În faţa anarhiei au fost mobilizaţi mai mult poliţişti decât armata Franţei, peste 90.000 de jandarmi şi forţe de ordine. Epoca Macron s-a sfârşit înainte să înceapă.
Ministrul de interne a felicitat public propriul dispozitiv de securitate care de data aceasta a fost “mai reactiv” şi nu “static” ca nopţile trecute. Este un idiot rupt de realitate care crede că se poate lupta împotriva fenomenelor naturii, împotriva bolilor nervoase, împotriva ploii. Au fost arestaţi mii de oameni. Penitenciarele sunt arhipline. Jandarmii sunt însă epuizaţi.
Încă o noapte galbenă şi minunatul dispozitiv reactiv de care blindate din jurul palatului Élysée, se va transforma într-un fum de ţigară. Ca să intre în acest dispozitiv, jandarmii au venit la 3 dimineaţa în autocare cu geamurile sparte, ticsite, pe drumuri lăturalnice pentru că majoritatea autostrăzilor sunt aproape toate blocate.
În prefecturile din jurul Parisului s-au interzis comercializarea şi transportul substanţelor inflamabile, o măsură absurdă şi cu totul inutilă care umflă nota de plată a anarhiei. Autostrăzile sunt pline de autoturisme fără carburant. Parcările sunt ticsite de camionagii din toată lumea care se bat pentru un loc de parcare.
Kilometri de camioane aşteaptă în faţa parcărilor deschise întinzându-se pe autostradă ca nişte şiruri de cutii de conserve în care locuiesc şoferii est-europeni cu lunile să-şi salveze familiile de acasă. Preferă o viaţă de hamster numai să-şi ştie copii împliniţi. Acum ei sunt opriţi pe autostrăzi, li se sparg cauciucurile, gemurile, sunt bătuţi şi lăsaţi laţi pe stradă.
Huliganii sunt prinşi de “dispozitivul reactiv” şi sunt condamnaţi în timp record, în numai câteva ore, la câte 12 luni de închisoare. Degeaba, mişcarea vestelor galbene continuă ravagiile unei economii în derivă. Tribunalele par nişte supermarketuri non-stop livrând la pachet realitatea unui preşedinte arogant care a mimat conversaţia cu propriul popor doar în campania electorală. Atunci era foarte volubil. Acum, se ascunde în spatele carelor blindate şi a tunurilor cu apă. Nu va accepta niciodată violenţa, dar nici dialogul.
Cine sunt “les gillets jaunes”? Să ne uităm puţin pe câmpul de luptă. Oricine-ar fi sunt foarte bine antrenaţi în lupte de gherilă. Ştiu să se mobilizeze. Comunică foarte repede. Se întâlnesc în anumite locuri. Au intifada în sânge. Ocolesc dispozitivele ministrului de interne Christophe Castaner, ultimul fidel al lui Macron, şi atacă de pe străzile lăuralnice în haite.
Îşi refac muniţia de pietre, petarde şi proiectile în spatele maşinilor incendiate şi atacă când le vine rândul. Jandarmii sunt epuizaţi, lovesc, arestează, reţin, apucă, se feresc, sunt arşi, loviţi şi atacaţi din toate părţile încontinuu. Când ajung acasă sunt recunoscuţi pe stradă de “gilets jaunes”. Le sunt sparte casele, le sunt ameninţate familiile. Sunt momente când pur şi simplu cedează. Îşi scot caschetele şi cântă Marseillaise alături de manifestanţi.
Cine sunt “gilets jaunes”? Sunt copiii Franţei în “colère”. Numai dacă luăm mizerabilii de pe străzile din centrul Parisului într-o seară obişnuită. Sunt peste cinci mii de oameni care dorm în jurul calanizărilor şi a conductelor de apă caldă, pe lângă coloanele teatrelor, băncilor, operelor. În Edgar Quinet, chiar lângă galeriile pictorilor, sunt adevărate aşezări de carton şi plastic. Nu poţi ieşi la plimbare seara fără să nu te împiedici de un mizerabil.
Conform statisticilor sunt 5000 de oameni fără adăpost. Dar dacă ne uităm la cozile celor fără acte din jurul prefecturilor îţi dai seama că de fapt sunt cel puţin de trei ori mai mulţi. Există o vorbă printre arabi – “Franţa este colonizată”.
Dacă pentru De Gaulle, “L’ Algérie c’est la France”, acum “La France c’est Algérie”, dar nu numai Algeria, Franţa este acum tot Magrebul la un loc, de la Algeria, Libia, Tunisia, Maroc, până la Mauritania, Mali, piaţa liberă comună concepută după un proiect francez al Celui de-al doilea Imperiu.
Sunt foarte mulţi magrebieni care urăsc sistemul, se simt profund nedreptăţiţi de politicienii care vorbesc de formation şi compétivité din restaurantele de lux în care-şi servesc prânzul. Pentru oamenii obişnuiţi costul vieţii este imens, chiriile sunt insuportabile, alimentele se scumpesc pe nesimţite în fiecare săptămână.
Urmează elevii şi studenţii care se distrează incendiind maşinile ieşind de la şcoală. Sunt sătui de problemele părinţilor, de louages, de chirii, de scrisorile sistemului de asigurări de sănătate le anunţă părinţii cât au de plată.
Vin pensionarii care nu mai au timp, numai au timp să se reprofileze să-şi schimbe meseriile, tipurile sociale ca pe nişe şosete cum vrea guvernul, nu mai au timp să adauge ceva la pensiile modice, după o viaţă de trudă, nu mai au încredere în politicieni. Sunt în colère, sunt în ochiul nebuniei.
Cad în genunchi pe caldarâm în faţa blindatelor, cu mâinile la ceafă. Nu mai suportă viaţa asta. Peste 69 % dintre francezi sunt favorabili protestelor “gilets jaunes”. Dar nu sunt proteste. Parisul este un oraş fantomă. Străzile sunt pustii. Maşinile au dispărut pur şi simplu. Oamenii şi-au ascuns autoturismele în parcările private, securizate sau la rude în provincie.
Magazinele, buticurile, muzeele, teatrele şi atracţiile sunt baricadate. Patronii au bătut obloane în cuie în zidurile incendiate în loc de ferestre. Parisul este lockdown, înnecat de întuneric şi promiscuitate, este în stare de asediu. Dacă ăsta nu este război civil, înseamnă că trebuie să modificăm dicţionarele.
Dacă Macron va reuşi să-şi ducă la capăt mandatul de preşedinte, este mare lucru. Poate să se considere norocos. Un noroc chior. Este mare lucru, dacă Europa va mai exista.
