În fața movilei de pămînt, cîteva chipuri palide se deslușeau din volbura de negură. Ploaia înghețată modela umbrele acestui început de noiembrie, conturînd în tușe de negru intens mîini încleștate de durere.
Nici copacii nu mai tînguiau în sunetul vîntului, ca să mai domolească puțin obrajii goliți de sînge, ci stăteau în această încremenire absorbind cu rădăcinile lor picăturile înghețate și lacrimile. Siluetele, gîrbovite de suferință, păreau ca niște cioturi înnegrite de vreme amestecate cu țărîna.
Din vălătucii de pîclă, firele de respirații sacadate arătau ca niște năluci strîmbe ce se răsuceau disipîndu-se în aer.
Vocea părintelui Stjepan Janjić rostea cuvintele, parcă intonînd în cadența ploii: „… na svetlo mesto, vo mesto so zelenilo, vo mesto za odmor, od kade što pobegna seta bolka…/ și deodată zbateri puternice de aripi și o rumoare intensă – corbii, ca niște ciocli, cu gheare ascuțite, se înălțau, despicînd culoarul întunecat spre cer… apoi, o rază slabă, lumină privirile tuturor pentru cîteva secunde și…/ Dobar Bog i ljubenite luǵe, prosti im!”.
Părintele intona, cuvintele pierdute de pe buzele ce suspinau, suspinau… Timpul rămăsese și el țintuit între crucile acelea vechi, iar bunicul Andrija se uita la fiica lui, care semăna acum cu un munte bont, ce avea parcă umerii prăbușiți peste vale. Încet, șirul de oameni se risipi în tăcere, iar voalul cernit al serii se lăsa peste Ljubaništa.
La treizeci de ani, Drita Jašari rămăsese singură. Soțul ei drag nu mai era. Îngropase în pămînt și sufletul ei, cu totul. O durea pînă și carnea de pe ea. Nopți la rînd privea în gol, cu ochii ficși, de parcă ar fi văzut o nălucire.
Apoi, urca dealul desculță, prin spatele casei, aproape dezbrăcată, pînă la livada cu meri, dorind ca frigul să o trezească din amorțeală. Nu simțea nimic. Era moartă și ea. Suferința o usca pe dinăuntru și îi scobea ochii ce se adînceau mai mult și mai mult.
Inima nu și-o mai auzea decît atunci cînd îi bubuia în timpane și alerga ore întregi după umbra lui. Nu putea să o atingă. Ar fi vrut să îl audă cum o strigă: Copiluciu, Copiluciu! Nu mai avea pic de putere.
Se gîndea la Elmedina, care împlinise deja nouă ani, și la Almir, care la șapte luni nu știa că tatăl lui nu mai este. Tătăiță Andrija era încă în putere, dar ea trebuia să aibă grijă de toți ai casei ei, care mai rămăseseră. Dar cum? Cînd inima ei fusese smulsă și dusă pe tărîmul celălalt.
Și nopțile erau acum precum cele mai întunecate zile, iar zilele curgeau precum cele mai întunecate umbre ale morții. Își tîra trupul slăbit prin curte, plutind în realul aproape stins, privea flăcările din sobă în timp ce învîrtea în oala cu kompir mandza și îl legăna pe Almir, dar nu putea să îi mai cînte.
Nici un sunet nu mai putea îngăima. Fugea la cimitir ca să plîngă în liniște. Își așeza tîmpla peste piatra rece și simțea că dorul o sfîrteca iar și iar. Și zilele se transformau în corbi de sare amară ce măcinau oase, viață, gînduri. Îi era dor, de el și dorul acesta o biciuia aspru peste trupul ei vlăguit de singurătate.
Două săptămîni se scurseră, iar orele se anunțau în pieptul bătrînului, ca niște ciocane de piatră ce loveau fără încetare. Se înserase de-a binelea și tătăiță o lăsă pe Elmedina cu Almir în bucătărie, iar el luă drumul spre cimitir ca să o aducă pe Drita acasă. Vedea, știa, simțea ce se întîmplă cu fiica lui, dar nu putea să îi spună ceva, orice, ca să o aline.
Tresări cînd zări mogîldeața care era căzută în drum și abia atunci își dădu seama că era Drita lui. Nu mișca și nu îi auzea nici respirația. O strigă pe vecina Vjollka, care aduse o pătură groasă să o învelească.
Ea și soțul ei o urcară în căruța ce nu era băgată încă sub șopron și dădură bice cailor iute. Doamna Vjollka rămase cu copiii iar soțul ei și bătrînul Andrija plecară la spital.
Doctorul Pavle îi explică că fiica lui suferise o cădere și era în comă. Nu știa dacă sau cînd se va trezi și dacă inima ei va putea să reziste. Cuvintele parcă se așezară pe chipul bătrînului ca un lințoiu de ceară, dezvelind o imagine ce nu își dorea să o revadă.
O lacrimă i se prelinse pe obraz și privirea lui rămase ațintită pe un mic tablou din salon, în care o barcă plutea pe un lac albastru. Și își aminti promisiunea pe care i-o făcuse fiicei lui, că o va plimba cu barca, la vară, pe lacul Ohrid făcînd un tur de jur împrejur.
Fiica lui străbătea lumi neștiute căutîndu-l pe dragul ei. Și gîndurile bătrînului plecau atît de departe… îl trezi piuitul aparatelor la care era conectată. Cu spatele aplecat și mai mult de povara anilor grei de suferință, plecă spre casă știind că trebuie să aibă grijă de cei doi nepoți ai săi.
VecinaVjollka le făcea mîncare ajutîndu-i și la treburile din gospodărie. Tătăiță Andrija tăia lemne, aducea apă și mătura curtea de puțina zăpadă ce se aduna peste noapte. Serile inventa tot felul de povești pentru Elmedina doar, doar să îi vadă un mic zîmbet pe fățuca ei atît de tristă.
În fiecare zi îl întreba cînd vine mama ei acasă. Iar peste ochii bătrînului treceau umbre întunecate, știind că încă nu are nici un răspuns pentru ea. Elmedina era isteață și îl încurca pe tătăiță cu întrebările, ca să afle cît mai mult despre mama ei, dar nu primea alt răspuns decît cel pe care îl auzise încă din prima zi: să aibă răbdare.
Anul acesta zăpada se lăsa așteptată. Se apropia crăciunul și bunicul Andrija nu știa ce îi vor aduce săptămînile ce vor urma. Nu voia să se gîndească o clipă că nepoții lui vor rămîne fără tată și mamă într-un timp atît de scurt. Anul se prevestise a fi rău.
Ploile nu veniseră la timp, merele din livadă erau mai mici și mai puțin zemoase. Vîntul verii trecu ca un fuior de foc și arse curpenii din grădină. Nu fusese un an spornic, chiar deloc. Dar nu acestea erau lucrurile care îi frîngeau sufletul. Își aminti de ginerele lui, care acum nu mai era și de fiica lui dragă ce zăcea pe un pat de spital.
Își privea nepoții cu atîta dragoste, neștiind cine va mai fi alături de ei dacă și el se va stinge. Trebuia să le găsească alți părinți, oameni cu suflet bun de acolo, din sat.
Zi de zi își alunga gîndurile rele ce îi treceau ca un rîu nesfîrșit prin fața ochilor și își spunea, la fel cum îi spunea și Elmedinei; să aibă răbdare.
Ultima zi din luna noiembrie trecu la fel ca celelalte, fără să aibă vreo veste de la spital. Luă scara și se urcă pînă în buza de sus a ferestrei, să verifice obloanele. Piciorul îi alunecă pe treaptă și căzu cu toată greutatea pe mînă.
Icni de durere, apoi se ridică ușor în genunchi, simțind durerea ascuțită din încheietură. În cîteva clipe mîna lui crescu ca o pîine. Știa că era ruptă.
Elmedina auzi bufnitura și ieși în prag, uitîndu-se cu ochii măriți de groază la bunicul ei. Se lipi de el, plîngînd, îmbrățișîndu-l cu putere și rugîndu-l să nu plece niciodată. El o liniști și îi spuse că nu e nimic grav și că va merge la spital cu vecinul Jankoci. Și îi promise că negreșit se va întoarce la ea și la fratele ei.
O rugă să intre în casă și să aibă grijă de Almir, căci o va trimite pe vecina Vjollka la ei. Îl găsi acasă doar pe Jankoci, care tocmai ce adăpa caii. Soția sa era în sat la sora ei, dar se gîndi că în drum spre spital vor trece prin fața casei lor și o va ruga să meargă la nepoții lui.
Elmedina trase leagănul fratelui ei mai aproape de sobă și privi pe fereastra care dădea spre poartă. Almir începu să plîngă și ea îi dădu ursulețul sculptat de bunicul, ca să se joace. Dar el plîngea atît de tare, iar Elmedina începu să plîngă și ea.
Plîngea și pentru tata și pentru mama, dar și pentru bunicul care plecase și el la spital. Își stergea cu mîneca flaneluței lacrimile gîndindu-se că ei erau doi copii mici și că nu se pot descurca singuri în lumea asta mare. Focul din sobă mai pîlpîi puțin, apoi se stinse și el, iar în încăpere se făcu semiîntuneric.
I se făcu teamă și se uita pe fereastră strigînd după bunicul ei să vină acasă. Îl ruga mult să vină măcar el acasă. O striga pe mama, ca să se trezească și să nu îi lase orfani, fără iubirea ei. Mama ei bună care o drăgălea cu atîta gingășie. Cine îi va iubi mai mult decît ea?
Încet, începu să îl legene pe Almir și își aminti un cîntec de leagăn pe care i-l cînta mama, fratelui ei. Suspinînd prin lacrimi cînta: Nani, nani/ Hil’u curbani,/ Dada veagl’i/ La ureacl’i./ S-ai nã tihi/ Cît nã pihi,/ S-faț cupil/ Tăbăbii,/ S-faț cărvani/ Nã nisani./ S-ai nă miră/ Pindulirã,/ S-ai căsmeti/ Nă duvleti,/ Fără țeafi,/ Mași hrisafi./ Embur mari,/ Ihtibari/ Ș-numă bună/ În sărună./ Nani, nani/ Albi măñi/ S-hii om mari/ Ti Rămăñi.
Cîntecul se pierdea undeva în zbuciumul serii, în camera rece și întunecată, iar vecina Vjollka plînse și ea cînd văzu pe fereastră o fetiță ce cînta atît de duios, legănîndu-și fratele care adormise.
Zăpada căzu în primele zile de decembrie și Elmedina mergea la săniuș cu alți copii din sat. Tătăiță se bucura că o vede mai zîmbitoare și cum, alături de vecinul Jankoci, făcea culoar în curte troienind nămeții după gardul porții.
Seara, cînd se adunau în bucătărie, o lăsa pe nepoata lui să îi deseneze floricele pe ghips. Nu fusese o fractură care să îl pună pe gînduri. Era obișnuit cu munca încă de mic, și căratul lemnelor îi întărise zdravăn încheieturile.
În tinerețe fusese tăietor de lemne, și chiar unul iscusit. Urca cu ușurință cărările, căutînd lemnul cel mai bun de tăiat. Și pentru că muntele se prăvălea abrupt în apă, trebuia să dea drumul copacilor, rostogolindu-i pînă în buza rîului.
Apoi, alături de oamenii din sat, trăgea buștenii, legîndu-i pe plute, fiind mai ușor de transportat. Veselia copiilor îi mai alungă năduful strîns în toate zilele acestea. Pe înserat făcu focul în sobă și îi spuse Elmedinei că dis-de-dimineață o va lua cu el, la spital.
Știa că nu e bine să își vadă mama astfel, dar poate că era pentru ultima oară. În fiecare zi îl rugase să o ducă la mama ei. Chiar dacă era mică, poate că ar fi înțeles mai tîrziu toate aceste lucruri.
Elmedina își privi mama și o ciupi tare de obraz sperînd că se trezește. O zgîlțîi de umeri și văzu că nu mișcă. Bunicul dădu încet din cap spunîndu-i să facă liniște. Lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii fetiței.
O ținea pe mama ei de mînă și îi șoptea la ureche să vină acasă. Trebuie să se trezească și să se întoarcă la ei. Doctorul Pavle ridică din umeri. Nu era nimic nou de spus. Pe drumul spre casă, Elmedina nu scoase nici un cuvînt. Privirea ei senină dispăruse, făcînd loc uneia pe care Andrija o mai văzuse și la înmormîntarea tatălui ei.
Forfota de pe drumuri anunța venirea sărbătorilor. Zăpada era mare și pe ulița principală treceau sănii încărcate cu brazi. Bunicul plecă la pădure și tăie un brad frumos. Îl așeză în sanie și îl aduse acasă. Pe înserat împodobi brăduțul cu nepoata sa, spunîndu-i să își pună o dorință atunci cînd va pune steaua în vîrf.
Chipul Elmedinei era palid și tătăiță Andrija strîngea sprîncenele, încruntîndu-le ușor, neștiind cum să o facă să zîmbească. Beculețele colorate îi mai luminară cumva ochii fetiței, dar ea îi zise bunicului că ar fi vrut ca tatăl ei să o ridice să pună steluța, iar mama să îi pună o ghirlandă aurie în jurul gîtului și să îi cînte un cîntecel frumos. Nici nu știa ce să îi spună nepoatei sale.
Cuvintele i se opriseră în gît și își căută de treabă, punînd lemne pe foc. O zi poate semăna cu o primăvară însorită sau poate cu o toamnă rece și ploioasă. Nu știa să mai fi avut zile însorite în ultima vreme.
Viața lui se schimbase brusc. Își pierduse soția cu un an înainte, și tot toamna. O răceală puternică o doborîse și se stinse sub febra mare. Toamna aceasta veni și mai rea decît cea trecută.
Își trase scaunul mai aproape de foc și, în timp ce învîrtea în oala mare cu lapte, durerea îi crispa umerii și îi încovoia aplecîndu-i molcom, iar bătrînul arăta ca un heruvim alb și blînd dar trist, ce avea aripile retezate. Lumina flăcărilor din vatră forma pe chipul lui iele ce dansau haotic, cu guri strîmbe și mîini lungi ca niște ramuri uscate.
Flăcările creșteau și înghițeau ielele apoi le micșorau și se transformau în chipuri sfărîmate în bucăți, ale celor dragi, care acum nu mai erau.
Gurile lor se căscau și parcă voiau să îi spună ceva dar roșul puternic al focului le închidea buzele, tăindu-le cu o linie, risipindu-le. Frămîntarea se vedea pe chipul bătrînului care nu mai avea liniște. În loc de inimă avea o gaură hîdă, neagră ce arăta ca un cîmp pustiit și ars. Și dacă asta nu era totul?
Părintele Janjić umbla cu ajunul încă de la începutul săptămînii. Ajunse și la ei aducîndu-le dulciuri și puțină alinare. Elmedina îi puse multe întrebări părintelui și apoi căzu pe gînduri.
Fața ei arăta uneori ca al unui om mare, de parcă toate grijile pămîntului s-ar fi adunat pe chipul ei. Nopțile avea coșmaruri și visa că mergea pe un drum cu bolovani mari, plini de mîzgă și tăciune.
Se împiedica și se ridica iar, iar palmele și genunchii îi erau negri, unsuroși. La capătul drumului o vedea pe mama ei. Alerga cu brațele deschise și papucii i se păreau grei ca doi butuci.
Apărea soarele pentru scurt timp, iar chipul mamei se vedea mai aproape și mai luminos. Apoi se făcea brusc întuneric dens și nu mai vedea nimic. Dar nu se oprea din alergat.
Pe marginea drumului, din șanțurile pline cu apă săreau șerpi mari care voiau să i se încolăcească pe mîini, dar o pasăre mare, cu aripile larg deschise, plana și trăgea afară șerpii din apă, zdrobindu-le între gheare, capul.
Se trezea înspăimîntată și îi era frică să adoarmă înapoi. Se așeza în fund, sprijinită de perna mare și privea pe fereastră luna și stelele, care străluceau învăluite parcă într-o mantie de gheață.
Se îmbărbăta singură spunîndu-și că ea va crește mare și va fi puternică, ca să îl poată proteja pe frățiorul ei. Pleoapele îi cădeau de oboseală dar se scutura și se trezea, numai să nu mai apară șerpii cei mari înapoi.
Dimineața, bunicul o găsea dormind, cu capul căzut într-o parte, și știa că nepoata sa trecuse de o noapte grea. Nu putea scoate nimic de la ea. Îi spusese o singură dată, în treacăt că visează unele lucruri, dar ea este tare și nu îi este frică de nimic. Apoi, imediat, se răsucea pe călcîie, cu nasul ridicat în sus, îndrăzneț și cu pasul apăsat ieșea din încăpere.
Cu două zile înainte de Crăciun, vecina Vjollka făcu prăjituri și le aduse copiilor întrebîndu-l pe Andrija dacă mai primise vreo veste de la spital. Ca de obicei, răspunsul rămînea același.
Vjollka strînse mîna bătrînului și îi spuse că fiica lui era acum în mîna lui Dumnezeu. De după ușă, Elmedina ciuli urechile, apoi intră în camera ei val-vîrtej spunîndu-i lui tătăiță că vrea să se culce mai devreme, își puse bundița și căciula groasă și ieși încet pe fereastră, grăbind pasul pe ulița mare.
O rază de speranță îi lumina privirea. Trebuia să meargă la biserică, să vorbească cu părintele. El știa cel mai bine cum să o povățuiască. Elmedina frămînta zăpada mare cu picioarele ei mici. Nu avea prea mult de mers și îi veni ideea să țină drumul pe șanțurile făcute de căruțe, ca să îi fie mai ușor.
Slujba de vecerniei nu se terminase de mult și în biserică mirosea frumos iar toate candelabrele erau aprinse. Era pentru prima dată cînd intra aici singură. Părintele o primi cu dragoste și o îmbrățișă, întrebînd-o dacă bunicul ei știe unde se află.
Elmedina dădu din cap că nu, dar îl rugă să o asculte, promițîndu-i că va merge împreună cu el la întoarcere. Se așezară amîndoi în liniște, iar fetița îi povesti în cuvintele ei că ar vrea să o aducă pe mama ei acasă.
Părintele o luă de mînă și îi arătă mormîntul Sfîntului Naum spunîndu-i să se roage la el. Și o îndemnă ca, după ce își termina rugăciunea, să pună urechea în scobitura frumos aurită din mijlocul lespezii. Își aminti că mama ei îi povestise de sfînt și fața i se lumină. Astăzi, 23 decembrie, era ziua lui. Știa asta.
Se uita la lespedea frumoasă și la icoana sfîntului, spunîndu-și în sinea ei că semăna puțin și cu bunicuțul ei drag. Și dacă cu sfîntul nu știa să vorbească, atunci va încerca să spună ce simte ca și cum ar fi vorbit cu tătăiță al ei. Își făcu o cruce mare și îi spuse întîi, la mulți ani.
Apoi, încercă să își adune gîndurile, privi spre icoană și începu să se roage. Nu îi adusese nici un cadou de ziua lui, dar îl rugă să o ajute, ca mama ei să se trezească. Și îi aduse aminte sfîntului că la sfîrșitul lunii era și ziua mamei ei iubite.
Și ar vrea să îi spună la mulți ani și să o vadă sănătoasă acasă. Și îl asigură că îl va iubi cel mai mult, toată viața, dacă o va face pe mama ei bine. Și să nu fie supărat că nu a mai venit la el, dar a fost prea tristă și a uitat. Și dacă tata a plecat la Doamne, Doamne, să rămînă mama cu ea și cu fratele ei, pentru totdeauna…
În salon era agitație. O asistentă vedea cum liniile de pe monitor pulsau haotic. Îl chemă în grabă pe medicul de gardă care privea cum linia pulsului se întrerupea cu pauze lungi.
Ceru ca padelele de resuscitare să fie încărcate… Clopotul mare al bisericii era tras pentru slujba de noapte și bătu pe un ton grav, doong… Padelele erau încărcate și în pieptul pacientei se auzi, buuf…
Clopotul se auzi a doua oară, doong… Pieptul Dritei tresălta, buuf… Clopotul se auzi mai lung pentru a treia și ultima oară, dooong… Padelele încărcate la maxim zvîcniră, buuf… În salon, fețele încremenite.
Toți ochii erau ațintiți spre monitor. În biserică Elmedina clipi ușor și închise ochii. Doctorul își șterse cu dosul palmei fruntea și coborî pleoapele. Pe monitor rămase doar o linie albă continuuă. Pe chipul fetiței trecu o umbră neagră de-o clipă. În salon durerea reteza cuvinte, lucind în privirile căzute.
Inima Dritei se oprise. Drita muri. Zăcea acolo moartă. Capul, letargic căzut pe o parte și pieptul alb, împînzit de striații groase în roșu intens, descoperea neputința în fața morții.
Elmedina începu să plîngă și își aplecă urechea peste scobitura lespezii. Asistenta se aplecă ca să scoată din priză aparatele. Cînd își lipi urechea de scobitură, auzi o inimă cum bate. Făcu ochii mari de uimire.
Inima sfîntului bătea atît de frumos. O auzea clar. O bătaie, două, trei se auzi din ce în ce mai puternic. Deodată monitorul piui o dată, de două ori, de trei ori și pe ecran apăru o linie subțire, ușor întreruptă care se contura din ce în ce mai puternic.
Asistenta tresări, strigînd din ușa salonului să vină medicul. Surprins, vedea cum crește pulsul pe monitor și cum inima Dritei începea să bată în ritmul normal. Elmedina deschise încet ochii, respirînd ușor.
Mama ei deschise încet ochii, respirînd ușor. O rumoare se stîrni în salon. Nimeni nu își lua ochii de la monitor. Medicul privea cum inima pacientei bate tare. Revenise la viață. Era salvată…
Drita suflă în lumînări și Elmedina o ajuta să le stingă pe toate.
Bucuria lumina fața tuturor. Pînă și lui tătăiță îi dispăruse cuta adîncită de pe frunte, iar Almir se juca vesel cu jucăria lui preferată.
În acest sfîrșit de decembrie, Drita împlinea 31 de ani. Și era acasă, înconjurată de dragostea celor dragi ai ei. Seara se lăsa peste Ljubaništa, iar stelele parcă străluceau și mai tare.
Note
Ljubaništa – este un sat ce se întinde de-a lungul malului lacului Ohrid din Macedonia de Nord. Satul este situat în apropiere de Mănăstirea Sfîntului Naum.
Drita, Almir, Elmedina, Andrija Jašari, Vjollka, Jankoci, Stjepan Janjić, Pavle – nume și prenume de origine macedoneană
Na svetlo mesto, vo mesto so zelenilo, vo mesto za odmor, od kade što pobegna seta bolka… / Dobar Bog i ljubenite luǵe, prosti im! – „În loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea… / Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă-le lor!” – în traducere din limba macedoneană
Copiluciu – copilandru, copilandra – traducere din limba aromână
Kompir mandza – mîncare tradițională din Macedonia, un fel de tocană cu cartofi și carne.
Lacul Ohrid – traversează granița muntoasă dintre sud-vestul Macedoniei și estul Albaniei. Este unul dintre cele mai vechi și mai adînci lacuri din Europa, găzduind un ecosistem acvatic unic, cu peste 200 de specii endemice. Lacul a fost declarat în anul 1979 parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.
Nani, nani/ Hil’u curbani,/ Dada veagl’i/ La ureacl’i./ S-ai nã tihi/ Cît nã pihi,/ S-faț cupil/ Tăbăbii,/ S-faț cărvani/ Nã nisani./ S-ai nă miră/ Pindulirã,/ S-ai căsmeti/ Nă duvleti,/ Fără țeafi,/ Mași hrisafi./ Embur mari,/ Ihtibari/ Ș-numă bună/ În sărună./ Nani, nani/ Albi măñi/ S-hii om mari/ Ti Rămăñi. – Nani, nani/ Dragul mamii,/ Mama-i veghe/ La ureche./ S-ai noroc/
Chiar şi în foc./ Să te-alegi/ Cu turme-ntregi,/ Caravană/ Pe sprânceană./ Soarta-ţi fie/ Aurie,/ Şi noroc/ În orice loc,/ Nu balaur,/ Ci doar aur./ Mare negustor,/ Cinstit în sobor,/ Şi cu faimă bună/
Să ai în Sărună./ Nani, nani,/ Albe mâini,/ Şi om mare -/ Ntre Români!” – Cîntec de leagăn armânesc
Cântic di leagan din cartea Antologie de lirică populară aromână, autor – Ionel Zanea, editura Predania, București
Dicționar Român – Aromân, autor – Apostol N. Căciuperi, editura Atlas, București, 1996
Sfîntul Naum al Ohridei – Prăznuit în fiecare an la data de 23 decembrie (830 – 23 decembrie 910 ), a fost un dascăl medieval bulgar și unul dintre ucenicii Sfinților Chiril și Metodie.
Născut în Imperiul bizantin, în vremea cînd Biserica se apăra din nou de cei care luptau împotriva sfintelor icoane, în jurul anului 843, Sfîntul Naum de Ohrida a plecat în misiune cu Chiril și Metodie, în regiunile mai puțin cutreierate ale Europei Centrale – în special, în Moravia (anul 863).
De acolo, sfinții au plecat spre Roma, ca să obțină sprijinul și aprobarea papei Adrian al II-lea (867-872), care i-a primit la curte cu onoruri, ca pe adevărați trimiși ai lui Dumnezeu. După compararea cu textul grec, traducerile lor au fost găsite exacte și bune de a fi utilizate pentru evanghelizarea popoarelor slave.
Papa Adrian al II-lea le-a dat binecuvîntarea sa și chiar i-a hirotonit pe o parte din ucenicii lor, ca să poată sluji în bisericile satelor și orașelor evanghelizate, Liturghia slavă pe care au tradus-o. În anul 867 sau 868, el este hirotonit preot în Roma.
Potrivit agiografiei Sfinților Chiril și Metodie, scrisă de Sfîntul Clement al Ohridei, Sfîntul Naum a ajutat în lucrarea lor misionară din Moravia Superioară. În ciuda piedicilor și umilințelor suferite, misiunea lui a fost încununată de succes.
Dar, în anul 885, Sfîntul Naum este exilat din Moravia și este dus la închisoare, ca urmare a răutății clerului german din zonă. Anul următor este eliberat și ajunge în Pliska, împreună cu Sfîntul Clement de Ohrida și cîțiva ucenici.
Aici, Sfîntul Naum întemeiază Școala de Literatură din Pliska, unde a și lucrat între anii 886-893. După ce Sfîntul Clement a fost hirotonit episcop în Drembica – Velika, Sfîntul Naum a continuat lucrarea lui Clement în Școala Literară din Ohrida.
Cu o aleasă învățătură și cunoscător a multor limbi, a întemeiat în anul 905, pe țărmul Lacului Ohrida o mănăstire, care astăzi îi poartă numele. Acolo fiind și înmormîntat. Pentru că a iubit mult oamenii, sfîntul a vrut ca după moartea sa, pe lespedea ce acoperă mormîntul, să fie sculptată în dreptul inimii sale o rozetă aurie.
Și a lăsat cu limbă de moarte ca cei care Îl vor iubi pe Hristos, atunci cînd vor pune urechea în acel loc, să îi audă inima. Sînt multe mărturii chiar din zilele noastre, ale unor oameni simpli care spun că au auzit inima sfîntului cum bate dincolo de mormînt. În jurul sfîntului s-a strîns mulți călugări, de pe tot cuprinsul Balcanilor.
Sfîntul Naum a fost un dascăl înțelept, călăuzitor al monahilor, aspru nevoitor, rugător și duhovnic lucrător de minuni. Neobosit cărturar, Sfăntul Naum s-a ostenit mai ales cu traducerea Sfintei Scripturi și a multor cărți bisericești din limba greacă în cea slavonă. Acest sfînt nevoitor a făcut minuni atît în vremea vieții sale, cît și după moartea sa.
Numele Sfîntului Naum împodobește istoria creștinismului din ținutul Ohridei, veacuri de-a rîndul fiind izvor de puteri tămăduitoare al bolnavilor și al celor aflați în necazuri. Moaștele sale făcătoare de minuni uimesc și astăzi prin mulțimea minunilor pe care le lucrează, în special vindecări de boli grele și mai ales nebunia.
Mănăstirea Sfîntul Naum – Sveti Naum – este una ortodoxă, aflată în localitatea omonimă, în regiunea Ohrid, Macedonia. Mănăstirea și localitatea se află pe malul Lacului Ohrid, la o distanță, în apropiere de granița cu Albania.
Orașul „Sfîntul Naum”, așa cum mai este supranumit, este plin de pelerini tot timpul anului. Mănăstirea a fost construită pe o stîncă ce străjuiește malul lacului. Din curtea mănăstirii, o minunată priveliște se întinde sub privirea pelerinului: Lacul Ohrid, orașul Pogradec din Albania și crestele munților străjeri.
Biserica originală a mănăstirii era închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Alături de Mănăstirea Sfîntul Pantelimon din Plaoshnik și a Sfîntului Clement de Ohrid, este cel mai vechi monument eclezial cunoscut din zona Ohridei. Aceasta este o construcție de formă treflată și aparține stilului arhitectural medieval slavon.
În legătură cu lucrarea Sfîntului Naum și a mănăstirii sale din zona Ohridei, există trei mărturii istorice păstrate pînă astăzi. Prima mărturie, numită „Viața Sfîntului Naum”, provine de la unul dintre ucenicii sfîntului.
O transcriere a acestei opere, publicată de Ivan și Nikola Milosevi din regiunea Debar, în secolul al XV-lea, a fost găsită în anul 1906 la Mănăstirea Zografu din Sfîntul Munte Athos. Cea de-a doua sursă cu informații despre Mănăstirea Sfîntul Naum este păstrată într-o antologie din secolul al XVI-lea.
Cea de-a treia sursă, scrisă în limba greacă, a fost lăsată de Arhiepiscopul Constantin Cabasila din Ohrida. Noi informații despre Mănăstirea Sfîntul Naum au fost găsite în Cronica mănăstirii, păstrată astăzi la Institutul de Istorie din Ohrida. Aceasta datează de prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Autorul acesteia, preotul Dimitria Petru, originar din Ohrida, a lăsat multe informații despre stăreții, perioadele de construcție și avuțiile mănăstirii. În anul 1846, starețul Serafim I intenționa înlocuirea bisericii vechi a Sfîntului Naum cu una mai mare, din piatră. Pînă la urmă el a renunțat, fiind astfel păstrată cea originală.
Tot din aceasta sursă aflam ca, în noaptea dintre 2 si 3 februarie 1875, ansamblul monahal a fost cuprins de un incendiu ce amenința arderea din temelii a bisericii. În timpul cercetărilor ce au avut loc în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, se poate afla din cronici că, în anul 1955, profesorul Dimce Koco a descoperit ruinele primei biserici de pe acest loc, găsită aici de Sfîntul Naum, cînd a început noua sa construcție.
Sfîntul Naum a restaurat biserica în timpul cît a slujit în ea, adăugînd un pridvor și un dom central. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, un alt dom a fost construit deasupra bisericii.
Ultima restaurare a mănăstirii a avut loc în anul 1799, cînd un Paraclis a fost zidit pentru a acoperi Mormîntul Sfîntului Naum, din partea sudică a bisericii.
Potrivit inscripțiilor din biserică, frescele acesteia au fost pictate în perioada de viețuire aici, a Părintelui Ștefan, în anul 1806. Acestea sunt opera zugravului Trpo, fiul maestrului Constantin din Korcha, Albania.
Frescele sînt cu adevărat impresionante, scenele cu viața și minunile Sfîntului Naum, împodobesc capela unde se află mormîntul sfîntului. Întîmplările minunate prezentate în cele cinci scene pictate aici, sînt: îmblînzirea ursului; călugărul înspăimîntat ce a încercat să fure trupul Sfîntul Naum din mormîntul său; vindecarea celui bolnav psihic; hoțul de cai, care a fost prins în zori la poarta mănăstirii și urmele ce au rămas pe piatra din vremea sfîntului.
Iconostasul bisericii a fost sculptat în anul 1711 și este o adevărată capodoperă. Autorii anonimi ai acestuia au fost puternic influențați de sculptura în lemn reprezentativă Sfîntului Munte Athos.
Cele mai impresionante sînt icoanele ce înfățișează Răstignirea și Intrarea în Ierusalim. Icoanele iconostasului sînt privite ca unele dintre cele mai valoroase de acest gen, de la începutul secolului al XVIII-lea.
Pe una dintre coloanele bisericii se află și astăzi două inscripții chirilice și glagolitice datînd din perioada secolelor X-XII. Aceste inscripții dau mărturie despre dezvoltarea scrierii vechi slavone, glagolitice și chirilice, în regiunea Ohrid.
