Adevărata miză în Kosovo: enormele resurse minerale de la Stari Trg
Kosovo este o regiune extrem de săracă. Mai bine zis, populația provinciei, ea se zbate la limita subzistenței, în condițiile unui șomaj de aproape 80%.
Kosovo deține, însă, unele din cele mai bogate zăcăminte minerale cunoscute pe plan mondial: cărbune, zinc, aur, argint.
Aici se află, de pildă, exploatarea minieră Stari Trg, a treia exploatare de zinc, pe plan mondial.
Se crede că bateria următorului deceniu va fi cea pe baza de zinc.
Minerii lucrează la Stări Trg zi și noapte, în schimburi de șase ore. „The New York Times” a publicat numeroase reportaje din Kosovo.
Unul singur, din 8 iulie 1998, semnat de Chris Hedges, se referea la enormele resurse minerale de la Stari Trg.
Hedges a vizitat Stari Trg și a descris resursele fabuloase de zinc, cărbune, cadmiu, aur, argint și plumb de la complexul de stat Trepca.
Potrivit directorului ansamblului minier, Novac Bjelic, „Bătălia în Kosovo se dă pentru mine, nimic altceva.
Kosovo este un fel de Kuweit al Balcanilor.
De pildă, Kosovo posedă rezerve de 7 miliarde de tone de cărbune”, i-a declarat Bjelic lui Chris Hedges.
Aceste enorme resurse au atras atenția tuturor companiilor specializate în extracții miniere, care doresc, firește, privatizarea lui Stari Trg.
Astfel că insinuarea SUA în Kosovo are o legătură directă nu numai cu Ambo și petrolul caspic, ci și cu resursele minerale enorme existente în provincia separatistă.
În mass-media însă subiectul este tabu.
Pe lângă micul articol al lui Chris Hedges din „The New York Times”, am mai descoperit un altul, publicat în „Wall Street Journal” din 22 iunie 1998.
Și totuși, a descrie Kosovo fără să amintești de vastele sale resurse minerale este ca și cum ai vorbi de Kuweit fără să pomenești de petrol.
La Stari Trg se găsesc cele mai bogate resurse de zinc și plumb din Europa.
Potrivit experților, rezervele de lignit din Kosovo ar fi suficiente Europei în următoarele 13 secole!
Marile resurse minerale de la Stari Trg sunt cunoscute încă din antichitate. Cu 2000 de ani în urmă grecii, apoi românii, exploatau minele de aur și argint din Kosovo.
La rândul lor, germanii – în timpul celui de-al doilea război mondial – au folosit bateriile fabricate aici pe submarinele tip UB.
Profitul adus de aceste resurse minerale a salvat, în mare parte, economia iugoslavă atunci când acesteia i s-au impus sancțiuni severe.
Iugoslavia a fost singură țară din Estul socialist care s-a opus privatizării după 1990, atunci când s-a urmărit privatizarea industriei, transporturilor și telecomunicațiilor, precum și a resurselor energetice și a minelor din Estul Europei.
Există analiști care fac legătură între acest refuz al privatizării și războaiele care au fragmentat Iugoslavia.
Din 2005, Serbia a acceptat, în parte, privatizarea și condițiile de credit ale FMI și ale Băncii Mondiale.
Stabilirea bazelor americane pe glob – așa cum este cazul și bazei „Bondsteel” din Kosovo – ține seama de interesele geo-strategice, dar și de cele geo-economice ale SUA.
Prezența „Bondsteel” lângă oleoductul Ambo și marile resurse mineraliere din Kosovo explică mult mai bine insinuarea SUA în Balcani, decât „dorința de autodeterminare” a albanezilor kosovari.
sursa: Ziua – martie 28, 2008
Din punct de vedere istoric, zona Kosovo a fost considerată mult timp parte a Serbiei.
De la celebra bătălie a Blackbirds din 1389, care a văzut Serbia luptând împotriva unei invazii otomane lângă actuala capitală kosovară Pristina, Kosovo a fost considerat un teritoriu sârb.
Bătăliile ulterioare din Kosovo, cuprinse între 1389 și 1453, au înfrânt numeroase armate balcanice împotriva otomanilor, permițând în esență stăpânirea otomană a regiunii.
Această perioadă istorică a fost interpretată de sârbi, care arată în exces importanța Kosovo în istoria sârbă, referindu-se adesea la bătălia din 1389 ca o legătură directă cu Kosovo, care ar fi sârbă.
Sârbii au legat, în principal, albanezi musulmani de otomani ca simpatizanți ai imperiului lor, complicând și mai mult problema.
În următorii 400 de ani, toate părțile din Balcani își vor scrie propriile povești.
Când otomanii au părăsit Balcanii complet la sfârșitul secolului al XX-lea, Serbia a început să se impună.
Serbia s-a considerat mult timp independentă de otomani și a obținut recunoașterea ca stat în Tratatul de la Berlin din 1878.
Serbia a început apoi să achiziționeze Kosovo și să o forțeze în interiorul granițelor sârbe începând cu 1912.
Problemele au apărut deoarece, în același timp, Albania își câștiga independența și a primit teritoriu din Kosovo datorită semnificației culturale pe care a avut-o pentru Albania, negând la rândul său Serbia.
În cele din urmă, Serbia a pierdut Kosovo după primul război mondial, majoritatea Balcanilor fiind încorporată în noua Iugoslavie.
Kosovarii s-au bucurat de mari privilegii când se aflau sub domnia lui Tito, când făceau parte din Iugoslavia.
Aceste privilegii includeau autonomia de sine și o pseudo-formă de independență în Iugoslavia, fără a fi de fapt independenți, spre dezamăgirea celorlalți membri ai Iugoslaviei.
Deși era înzestrată cu autonomie, era considerată parte a Serbiei, aceasta liniștind ambele părți pentru ceva timp.
Problemele au apărut la scurt timp după moartea lui Tito, în 1980.
Fără Tito, nu a existat niciun obstacol pentru ca oricare dintre fostele state iugoslave să înceapă război unul împotriva celuilalt, secole de animozități acumulându-se până în acest moment.
În 1981, o revoltă studențească din Pristina a văzut întreaga regiune revoltându-se împotriva autorităților iugoslave cu sute de etnici albanezi care au murit în urma violenței care a urmat.
Serbia, care a asistat această revoltă, a fost animată de motivul că unii kosovari, un popor care trăia mai bine decât alții sub Tito, s-ar fi răzvrătit împotriva Iugoslaviei.
Avea un perfect sens pentru albanezii kosovari, drepturile acordate în temeiul lui Tito îi făceau să-și dorească mai mult, până a râvni independența.
Acumulând stagnarea economică și tensiunile politice, aveți o rețetă pentru dezastru, lucru pe care Slobodan l-ar fi folosit pentru obiectivele sale politice.
Când Slobodan a căpătat titlul de președinte al Serbiei, a început să încerce nu numai să-și consolideze poziția în regiune, ci și pe cea a Serbiei.
În 1989, a lipsit Kosovo de orice noțiune de autonomie, forțând Kosovo să se retragă în același statut ca Serbia și lipsindu-i de toate drepturile garantate de Constituția Iugoslavă din 1974.
Ca răspuns la eforturile Serbiei de a elimina toate noțiunile de independență, Kosovo a început o campanie agresivă pentru o autonomie reînnoită, urmărită de „președintele” kosovar Ibrahim Rugova și Liga Democrată din Kosovo.
Rugova își punea toate jetoanele pe ideea că, dacă ar putea demonstra Occidentului că el conduce în mod esențial regiunea, vor recunoaște independența Kosovo la fel cum au făcut-o cu Macedonia, Croația, Bosnia și Herțegovina și Slovenia (Serbia și Muntenegru).
Ideea a fost populară în Kosovo, unde 57% din Kosovo doreau independența totală, 43% doreau să se alăture Albaniei și 0% doreau să rămână cu Iugoslavia.
Spre disperarea Kosovo, Occidentul nu a considerat că provinciile din state garantează independența și, în consecință, a refuzat să recunoască Kosovo.
După războaiele iugoslave și războiul bosniac, care a văzut Serbia în genunchi, dar nu învinsă în totalitate, acordurile de la Dayton care stabilizaseră regiunea nu au reușit să ia niciun pas către independența Kosovo.
Aceasta a fost o înfrângere critică pentru Rugova, care a văzut încercările sale de a se întoarce în mod pașnic, permițând ascensiunea Armatei de Eliberare Kosovo sau a KLA.
KLA a fost format de Mișcarea Populară din Kosovo, care datează din 1982, cu cereri de luptă armată.
Ei credeau că singurul mod în care Kosovo va fi liber este mai degrabă prin lupta armată decât prin soluții pașnice.
Se pare că violența era singura modalitate de a atrage atenția Occidentului.
KLA a aprins flăcările războiului atacând polițiști și instalații sârbe din Kosovo.
În ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Răscoala din Kosovo (1995-1998), KLA a orchestrat o campanie de violență în întreaga regiune, atacând clădirile guvernului sârb, ucigând polițiști, vizând satele etnic sârbe și infrastructura generală.
Insurgența a fost destul de docilă în ceea ce privește moartea efectivă, cu doar 10 polițiști și 24 de civili, dar a fost suficient pentru a aprinde războiul din Kosovo.
În 1998, forțele de securitate sârbe au masacrat 85 de civili, în încercarea de a opri valul influenței KLA în Kosovo în atacurile asupra Prekaz, Likošane și Ćirez.
Acest lucru a fost declanșatorul care i-a determinat pe mulți kosovari să se îndepărteze de politicile non-violente ale lui Rugova și să meargă din plin spre conflict armat.
Etnic, Kosovo este peste 95% albanez din cauza afluxului de albanezi sub stăpânirea otomană.
Acest lucru a fost agravat și mai mult de exodul în masă al sârbilor din Kosovo odată cu creșterea imigranților albanezi la sfârșitul anilor 1600.
În această perioadă, războiul otoman-habsburgic era în desfășurare și odată cu înfrângerea otomanilor a venit sfârșitul dominației balcanice, cu excepția Kosovo, pe care ar fi dominat-o încă 200 de ani.
Până la începutul anilor 1900, populația predominantă în Kosovo era albaneză și în procente suplimentare i-au depășit pe sârbi împreună cu muntenegrenii, formând doar 30% din populația kosovară.
În timp, acest număr va scădea la mai puțin de 15% pe măsură ce emigrația sârbilor în Serbia nativă crește odată cu creșterea populației albaneze.
În cele din urmă, atât Albania, cât și Serbia au avut revendicări puternice asupra Kosovo datorită istoriei sale continue de exod în masă și schimbării constante de forță de muncă.
Extremele ambelor părți susțin că dețin întregul drept asupra Kosovo, dar acest lucru nu poate fi mai departe de adevăr, îngrijorarea imediată pentru independență a apărut din tratamentul lui Slobodan Milosevic asupra kosovarilor albanezi.
Conflictul etnic a jucat un rol imens la începutul războiului din Kosovo, acesta a fost motivul predominant al conflictului.
În cele din urmă, cei peste 700 de ani de istorie a Balcanilor combinate cu exodul în masă al numeroaselor grupuri etnice din regiune către alte state iugoslave au culminat cu izbucnirea războiului în Kosovo.
Interesele americane și occidentale au ațâțat și mai tare spiritele,
…alimentând și finanțând chiar și livrându-le armele, pentru ca regula ”când doi se ceartă, al treilea câștigă”, să fie încă o dată demonstrată.
